Nu ne place să vorbim de diavolul. Este însă de trebuință să luăm aminte la planurile și vicleșugurile lui. Viclenie contra viclenie. De vreme ce cu viclenie lucrează la pierzarea noastră, cu viclenie îl vom lovi și noi. Primul lucru pe care trebuie să-l cunoască o armată este cele despre adversarul ei: cine este adversarul, care este pregătirea lui, mărimea și mijloacele pe care le deține.
Auzind de lucrările și de cursele diavolului, suntem gata să aruncăm toată vina noastră pe diavolul și să spunem că el este de vină pentru toate. Dar, oare, așa este? Cine este de vină pentru păcat? Diavolul sau noi? Cu siguranță că este de vină și diavolul și nu trebuie să uităm de prezența lui. Elementul demonic există în viața noastră în fiecare clipă. Nu numai că nu trebuie să-l subapreciem, căci are cu adevărat o putere mare, dar, desigur, neputincioasă înaintea lui Dumnezeu. Precum spune Apostolul Petru: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”[1].
Se naște întrebarea: De vreme ce diavolul meșteșugește pierzarea și osândirea noastră, de ce Atotputernicul Dumnezeu nu-l pierde cu desăvârșire, astfel încât să nu mai fim ispitiți? Aici este o întrebare importantă: Diavolul este de vină pentru tot ce greșim? Această întrebare îndrăzneață o adresează Sfântul Ioan Gură de Aur și continuă: „Dacă ar fi așa, de ce Iov, care atât de mult a fost ispitit de diavolul, nu s-a încovoiat? Poate că cineva va spune: Da, Iov nu s-a încovoiat, dar Adam s-a încovoiat. Lucrurile ne arată că unul îl biruiește pe diavolul și o sută sunt biruiți de el. Și răspundem: De vreme ce puțini, chiar și unul singur reușește să-l învingă pe diavolul, atunci tuturor oamenilor le este cu putință să-l învingă. Vrăjmașul nu este de nebiruit. De altfel, acei puțini viteji au mai multă valoare decât mulți. După cuvântul Domnului: „Mai bun este unul care face voia lui Dumnezeu, decât mii fărădelege”. Virtutea nu se măsoară cu cifre. Puțini drepți sunt mai de preț decât miliarde de necinstitori. Apostolii erau numai doisprezece, „aluat mic”, puțină dospitură și totuși au dospit toată plămada lumii. Doisprezece au schimbat toată lumea, doisprezece au făcut cea mai reușită revoluție.
Pricinuitorul păcatului este diavolul. El insuflă răul. Pricina păcatului nostru este reaua noastră intenție, trândăvia noastră și nepăsarea. Căci diavolul este adversarul. Dar fără adversar nu se vede valoarea luptătorului. Avem, spune Sfântul Gură de Aur, doi luptători și un adversar. Un luptător, în loc să se pregătească de luptă, se dedă mâncării și băuturii, petrecerii și își pierde cu desăvârșire puterea de luptă; se vlăguiește. Celălalt se antrenează și este pregătit pentru luptă. Dacă îl iei acum pe adversar din mijloc și-l faci să dispară, care dintre cei doi luptători va fi nedreptățit? Cu siguranță acela care este pregătit. Acesta va pierde prilejul de a se lupta și de a câștiga cununa și premiul. Ați înțeles? Diavolul este adversarul, este vrăjmașul nostru. Dacă va dispărea din viața noastră, nu va exista luptă. Prin urmare, nu vor exista biruitori și premii. Acesta este răspunsul.
Diavolul este folositor. Sună ciudat. Și totuși Sfântul Gură de Aur dovedește aceasta. Există niște șerpi, care se numesc vipere, și sunt otrăvitori. Din acești șerpi, precum știți, se fabrică unele medicamente. La fel și diavolul. Este șarpe, viperă, dar dacă știi să-l înfrunți, devine folositor în viața duhovnicească.
Un monah a învățat să se roage bine. L-au întrebat: „Cum ai învățat rugăciunea și ai ajuns să te rogi cu mintea? Cum ai ajuns la starea de trăire a harului?”. „Dascălul meu, a răspuns acela, a fost diavolul!”. Ciudat! „Nu a fost Hristos?”. „Nu, ci diavolul. Acesta, luptându-se să mă arunce în păcat, iar eu împotrivindu-mă și nevoindu-mă să mă rog, am învățat rugăciunea, care este una din harismele Duhului Sfânt”.
Diavolul este precum un călău. Călăul lovește osânditul cu câte lovituri îi îngăduie judecătorul, iar nu cu câte vrea el. Așa și acela, ne lovește, dar nu așa cum vrea, cu câtă răutate izvorăște din el împotriva noastră. Ne lovește atât cât îi îngăduie Dumnezeu, firește dacă noi suntem ai lui Dumnezeu. Căci altfel, ne lovește fără milă, findcă noi singuri, din nepăsarea noastră, cu necredința noastră și cu lipsa de pocăință ne-am predat în mâinile lui. Neatenția noastră și nu diavolul este pricina păcătuirii noastre.
Diavolul servește. Dacă noi nu consimțim să gustăm din cele servite, nu vom pătimi nimic rău. Diavolul provoacă prin ademenire, prin atracție. Dacă noi nu deschidem urechile noastre, precum însoțitorii lui Odisea, când au trecut pe lângă insula sirenelor, nu vom gusta plăcerea. Diavolul întinde curse. Dacă noi nu ne vom lăsa atrași, ci vom avea ochii deschiși, nu ne vom zdrobi. Așadar, așa cum spune Sfântul Gură de Aur, noi suntem pricina păcătuirii. Noi, care nu luăm aminte și ne lăsăm atrași de diavolul.
Dovadă sau comparație și pildă împotriva lui Adam este Iov. Pe Adam l-a ispitit diavolul numai cu cuvintele. Pe Iov însă l-a ispitit și cu lucrul. De la Adam și Eva nu a luat nimic, ci doar le-a vorbit. Însă de la Iov a luat totul: bogăția și cei zece copii. Dar cu toate acestea nu a reușit să-l încovoaie. Unul, Adam, nu a opus rezistență și l-a atras în păcat, în timp ce celălalt s-a împotrivit cu vitejie. Dar cel mai important este faptul că Adam a fost biruit în Rai, pe când Iov în arșița păcatului a ieșit biruitor.
[1] 1 Petru 5, 8.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
