Panreligia – o altă formă de panteism
Panreligia mă interesează mai mult pe mine ca teolog, deoarece este vorba despre o altă formă de panteism, care vizează nivelarea tuturor religiilor, împreună și Creștinismul.
Aceasta se realizează, desigur, cu metoda „tectonică” a amestecării tuturor și a refermentării sincretiste, dar de fapt dizolvarea tuturor. Integrarea țării noastre (Grecia) în UE, s-a legat dintru început cu viziunile milenariste de bunăstare generală, cărora încă li se mai face propagandă pentru neîntrerupta circulație a sloganurilor și pentru manipularea opiniei publice după dispozițiile Conducerii (reale).
În acest punct trebuie să spunem că integrarea țărilor ortodoxe în Uniunea Europeană se asociază dintru început cu acceptarea legislației europene, care impune un nou etos, aducând după el la dizolvarea țesăturii tradiționale a societății. Deoarece paralizia moralității unei societăți creează „roboți”, cetățeni supuși, slugarnici și ușor de folosit de către stăpânirea mondială. Astfel, ne-au impus divorțul automat, libertatea și legiferarea avorturilor, legalizarea homosexualității, a pedofiliei, etc, ca să aparținem și noi Uniunii Europene:
Am devenit prefectura unui stat global
Îngăduiți-mi să depun o experiență a mea pe care am trăit-o în Germania, când eram la studii (1969-1975). Cu puțin înainte de întoarcerea mea în Grecia, l-am vizitat pe neuitatul profesor Wilhelm Schneemelcher, un distins om de știință, cu o însemnată participare și în viața politică a țării, fiind membru al partidului socialist (SPD). Atunci mi-a spus: „Pentru a intra în Europa va trebui să reformați toată legislația voastră, armonizând-o cu cea comunitară (europeană)”. Atunci nu-mi venea să cred, astăzi însă prețuiesc sinceritatea sa, și văd cum politicienii noștri nesocotiți și slugarnici ne-au impus și robia economică. Consolidarea standardelor spațiului european este scopul visului european, ceva care rămâne statornic și nemișcat din anii 1950 și până astăzi.
Viziunile avangardiștilor europeni ai vremii noastre au țintit dintru început la o „Europă fără granițe”, dar și la o Europă a „noilor orizonturi”, ca o uniune supranațională (suprastatală), care pretinde cetățeni cu conștiință comună și un singur tip de om, omul european. Și aceasta este posibil să se realizeze prin crearea condițiilor necesare prin mijlocirea educației, a mass mediei și prin organizarea specifică a societății. Dar lucrul acesta este cu neputință fără nivelarea particularităților națiunilor individuale, când cu adevărat ele se diferențiază radical de ceea ce de veacuri înseamnă pentru noi, ortodocșii, cuvântul „Europa” sau „Occident”.
Mai mult decât atât, se proclamă continuu că unirea și standardizarea Europei se realizează prin Legea unică (Dreptul comunitar), care sunt mai presus de legile naționale. Însușirea „Membrilor UE” înseamnă automat pierderea oricărei noime de stăpânire sau autonomie națională. În Suprastatul UE, deja prin Tratatul de la Roma (1957), se cedează orice drept național. Întreaga viață națională a noastră se dirijează de către Centrul european de luarea a deciziilor.
Am devenit o eparhie (astăzi Prefectură) a unui Stat amplu. Adaptarea întregii noastre vieți (educația, politica externă, economia, relațiile internaționale etc.) la hotărârile centrale este de la sine înțeleasă.
Multe din schimbările în viața noastră națională conving fără nici o îndoială că noi, ca și (Stat) Membru al UE, suntem „obligați” să acceptăm hotărârile „Direcției”, așa cum am spus mai înainte, cu atât mai mult când Conducerea noastră (Guvernul și Opoziția, în cea mai mare parte a ei) este pe deplin identificată cu „Occidentul” (fracțiune „unionistă”). Iar aceasta s-a dovedit indiscutabil astăzi prin criza economică, rodul deplinei noastre înrobiri și oligarhia economică mondială.
Provocare a conștiinței ortodoxe veghetoare
- Așadar, care poate fi legătura ortodocșilor cu lumea contemporană? Mai întâi este necesar să se înțeleagă că problema nu este integrarea europeană sau aderarea la Noua Ordine și la Noua Eră, ci prezența noastră în aceste două dimensiuni noi, care se referă la faptul cum putem noi corela tradiția și legătura noastră cu ea, dar și cu poziția tradiției noastre patristice în prioritățile vieții noastre naționale.
Tocmai pentru aceasta, Europa lucrează ca o provocare a conștiinței ortodoxe treze. Însă o provocare nu numai negativă, ci și pozitivă, adică ajutându-i pe toți ortodocșii să-și reorienteze identitatea lor în raport cu restul lumii.
Reorientarea identității noastre ortodoxe înseamnă regăsirea identității noastre ca o „nouă zidire” în societatea în care se mișcă existența noastră. Măsura în acest caz o dă „Epistola către Diognet II, 11” (o perlă a literaturii apologetice): „Creștinii arată o viețuire minunată și recunoscută de toți ca nemaivăzută… Locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii. Iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini. Orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină… Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup”.
Așadar aceasta este noua realitate în care a intrat Creștinismul. Dacă Biserica nu există și nu funcționează așa, nu poate înfrunta puterile lumii și meșteșugirile lor. Însă aceasta pretinde „re-botezarea” noastră în tradiția noastră ortodoxă, dar și unitatea tuturor ortodocșilor, nu numai sub chipul unui „arc inter-ortodox”, care înseamnă „nepotrivire (neconformare) cu acest veac”[1], dar și cu participarea la dumnezeiescul Har necreat, prin Tainele Bisericii.
- Ortodoxul conștient trăiește și se mișcă în Noua Eră și în UE cu certitudini specifice, care sunt decisive pentru prezența și poziția sa în continuare în ea și, în general, în noua realitate mondială. Are conștiința clară a diferenței diametrale dintre ortodox și civilizația vest-europeană. Toate manifestările culturii ortodoxe reflectă nevoința pentru ridicarea omului la starea de dumnezeu după Har. Prototipul antropologic al Ortodoxiei nu este omul „bun”, ci Dumnezeu-Omul. Popoarele ortodoxe, în larga noastră stratificare, suntem plămădiți în această tradiție culturală și, în ciuda incontestabilelor influențe străine, pe care le-am primit în decursul istoriei noastre, am ținut în conștiința noastră germenii acestei tradiții.
- Există însă și o altă perspectivă. UE și societatea occidentală sunt prezentate pentru Ortodoxie ca și ogor de misiune, loc de mărturisire a cuvântului și a modului de viață, care constituie esența tradiției ortodoxe. Aceasta poate fi oferta noastră pentru lumea instabilă de astăzi, dar aceasta pretinde ortodocși…
Prezența Ortodoxiei în lumea contemporană se cuvine să fie mai întâi duhovnicească și liturgică. Dumnezeiasca Liturghie, cu tot cultul nostru, este vistieria cea mai importantă, deoarece cuprinde și conservă dinamic cugetarea și viața Sfinților noștri, credința și modul existenței noastre după Legea lui Dumnezeu. Vorbind despre teologia liturgică, atingem realitatea enoriei, sub dubla ei formă, monahală și lumească.
Menținerea vitalității plinătății ortodoxe se asigură diacronic în mănăstire și în parohia alimentată duhovnicește de ea. Fără existența legăturii credinciosului cu enoria, nu se poate vorbi serios despre mărturie ortodoxă.
Viața enoriei, ca activare a harismelor Duhului Sfânt la membrii ei, exercită dinamica cea mai puternică și lucrează cea mai eficientă misiune. În cadrul vieții parohial-comunitară se prezintă Ortodoxia așa cum este: ca viață și cale duhovnicească, care dă sens teocentric în viață și descoperă adevărata ei destinație.
Regruparea ortodocșilor în viața comunității-parohiei este singura nădejde pentru continua noastră supraviețuire istorică.
Acesta este motivul pentru care Conducerea ortodoxă (bisericească) nu poate primi caracter politic, ca un Vatican al Răsăritului. Centrul unității ortodocșilor rămâne neschimbat Hristos, iar nu un oarecare demnitar, fie el și bisericesc. Recurgerea la mecanismele politice ale acestei lumi, ceea ce se petrece prin includerea în ecumenism, pentru Ortodoxie nu este întărire, ci slăbire a ei. Ortodoxia lucrează unitar și conciliant, ca o putere duhovnicească, rugându-se și nevoindu-se „pentru viața și mântuirea lumii”.
- Noua Eră și dublul ecumenism (I)
- Noua Eră și dublul ecumenism (II)
[1] Romani 12, 2.
