– V-ați dus la țară și v-ați întâlnit față-n față, pe neașteptate, cu un văr, Aurel, care avea o tuberculoză în fază finală. Nevasta lui îl alimenta pe fereastră cu o prăjină, ca să nu se apropie. Dumneavoastră ați avut atunci un moment în care v-ați gândit dacă să vă apropiați sau să nu vă apropiați.
– Când eram în pragul ușii… am deschis, l-am văzut slab, aproape scheletic. Cert este însă că nu a durat decât o secundă sau o fracțiune de secundă și m-am dus curajos, m-am așezat pe marginea patului, că am zis că dacă nu mă duc la el și dacă nu-l îmbrățișez, va muri neîmpăcat, chiar ca un om părăsit de toți. Și-am zis „nu am dreptul ca acest om să moară trist”. Și m-am dus, și m-am așezat pe marginea patului, și l-am mângâiat, „ce faci, Aurel?”. De abia vorbea, mai mult șoptea, și l-am sărutat și mi-am luat rămas bun de la el. Și nu m-am îmbolnăvit.”
Sursa: Eugenia Vodă, în dialog cu IPS Bartolomeu Anania via Laurențiu Dumitru.
