Oameni solitari și aspri, părinții deșertului propun un alt model de raportare la aproapele, la cel de lângă noi. Mai ales la Avva Pimen se poate observa o permanentă mutare de accent de pe noi pe celălalt, o ieșire din sine, o depășire a logicii egoiste și concurențiale. O apoftegmă ilustrativă este aceasta: „Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: «Dacă un frate are o mică datorie la mine, să i-o cer?» Bătrânul îi zice: «Cere-i o singură dată». Fratele întreabă: «Și ce fac dacă nu izbutesc să-mi alung gândul?» Bătrânul îi zice: «Lasă gândul să urle, dar nu-l supăra pe frate»”.
Această apoftegmă merită atenție tocmai pentru modul în care ea merge împotriva simțului comun și contrazice obiceiul nostru de a ne așeza în centru: noi și drepturile noastre, binele nostru, înțelegerea noastră și așa mai departe. Avva Pimen propune o ieșire din sine și îndreptarea cu atenție a privirii către celălalt. Pentru a înțelege mai bine sfatul bătrânului, este nevoie să vedem care sunt valorile asceților, ierarhia acestor valori și structurarea lor. Pentru nevoitorii din deșert Dumnezeu se găsește, fără îndoială, pe primul loc. De dragul Lui au părăsit lumea, și au făcut nu doar gestul fizic al ieșirii din lume, ci au încercat, pe cât posibil, să se debaraseze de modul de gândire și de reflexele acestei lumi. Apoi, conform poruncii Domnului, aproapele este cinstit, respectat și iubit. La Părinții deșertului nu vom găsi declamații privind iubirea aproapelui, dar vom vedea această dragoste manifestată concret, în gesturi cotidiene. Iubirea aproapelui nu este un sentiment difuz, ci, mai degrabă, o sumă de acte.
Dacă Dumnezeu se găsește pe primul loc și totul Îi este subordonat, atunci și liniștea în care să te poți ruga Domnului este importantă. Această liniște (fie a ta, fie a fratelui) nu trebuie tulburată pentru nimicuri. Acestea sunt valorile pe care trebuie să le avem în vedere când citim apoftegma de mai sus. Fratelui care îți este dator cu ceva îi vei cere datoria o singură dată. Poate că a uitat ori neglijează să îți înapoieze ce e al tău. Dacă nu îți dă datoria, atunci tu să îl acoperi cu dragostea ta. Probabil că nu poate și, dacă ai insista peste măsură, l-ai răni și l-ai pune într-o situație grea.
O asemenea raportare a unora la ceilalți și la bunurile materiale este posibilă în deșert ori în mănăstire, acolo unde cu toții au un țel comun și fiecare încearcă să se apropie de Dumnezeu și să împlinească poruncile Sale. Dincolo de idealizări însă, și acolo oamenii rămân oameni și egoismul e greu de depășit. În lume, însă, punerea în practică a unor sfaturi precum cele ale Avvei Pimen pot însemna mici gesturi de eroism cotidian, care cumulate au șansa de a face lumea în care trăim un loc ceva mai bun și ne pot duce mai aproape de Dumnezeu.
Pr. Paul Siladi
Sursa: http://ziarullumina.ro
