„Nu vrem preoți și creștini „fără de păcat”, ci oameni cu inimi care au coborât fiecare în iadul său, trăind și simțind absența sensului, care și‑au epuizat puterea de rezistență sufletească, și‑au răstignit atotputernicia și din mijlocul pierderii și goliciunii de sine au trăit prezența lui Dumnezeu și nădejdea în El. De unii ca aceștia, care în iad au simțit mireasma Raiului, avem nevoie”, scrie Părintele Haralambos în ultima sa carte „Viața fără rețete”, apărută la Sophia.
În sudul stâncos al Cretei, în satul Pyrgos, ascuns între munții Asterous și marea Libiei, trăiește, se roagă și slujește Părintele Haralambos Papadopoulos, împreună cu familia sa și cei trei copii.
Dar traseul Părintelui nu a fost unul liniar, nu a crescut în tinda Bisericii. În adolescență scria versuri pentru o formație și era baterist, a căutat libertatea și adevărul în mai multe curente filozofice și politice. Privea spre chipul lui Hristos din Biserică, dar, deși în suflet avea un fel de admirație profundă, viața familiei lui s-a derulat departe de aceasta.
La un moment dat, însă, a simțit cum acel chip iconic îi mângâie sufletul în căutările lui sincere. A studiat psihologia și apoi teologia la Tesalonic, iar astăzi este paroh în Bisericuța dedicată Sfintei Irina din Pyrgos, dedicat unor activități de pastorație în special a tinerilor. Pentru cuvântul viu, mulți vin de la zeci de kilometri distanță la grupurile de discuții organizate aici. Este un căutător al „oamenilor din iad care miros a Rai”, spune dânsul.
„Există și o patologie în vinovăția care îi caracterizează pe tineri astăzi”
Întrebat de un reporter din Atena care este trauma epocii și cum poate fi vindecată Părintele Haralambos a răspuns:
„Teama. O fobie invizibilă care este întruchipată în persoane și lucruri, în instituții și structuri. Oamenilor le este incredibil de frică, fără a putea defini acea frică. Leacul constă în încercarea de a începe din nou încrederea. În noi înșine, viață și Dumnezeu. Acest triptic este vindecarea rănii. Să învățăm din nou să ne lăsăm pe noi înșine, pe celălalt și pe Celălalt în relație. Să ne construim viața pe speranță și credință. Când nu crezi, privezi existența de marele ei potențial. Pentru ea, rămâneți deschis la minunatul și paradoxul vieții. În surpriză. Am ucis surpriza din noi și acum murim de un căscat imens.”
Legat de tineri, Părintele spune că adeseori aceștia se simt vinovați tot timpul: „Există și o patologie în vinovăția care îi caracterizează pe tinerii din zilele noastre. Cel al vinovăției nevrotice. Când de mic copil ești crescut doar pentru succese și victorii, pentru dominație și recunoaștere, mai târziu în viață dezamăgirea, vinovăția că nu ești perfect, este fatală.”
„Dragostea este un sacrificiu care nu contează pentru profit”
Părintele Livios, cum îi spun cei din satul său, spune că vindecarea este în dragoste, trăită în esența ei simplă: „Dragostea este un sacrificiu care nu contează pentru profit. O dăruire care nu așteaptă nicio întoarcere. Este necesar ca noi să existăm. Când iubești și ești iubit, ești complet. Oamenii ne cer prezența. Dragostea este o dulce prezență a învierii în viața altuia.”
De aici și înțelegerea unor termeni ca „smerenie” sau „iertare”, despre care Părintele vorbește în unul din cele douăsprezece capitole ale cărții:
„Smerenia înseamnă să îngădui unicității și caracterului diferit ale celuilalt să existe odată cu tine, fără a le nimici.
Iertare înseamnă să spui adio trecutului ce te‑a rănit, făcând loc aproapelui înlăuntrul tău, în numele lui Hristos… Mă „revoltă” incredibil creștinul fără de omenie, care se uită la cer fără a lua seama la cei din iadul de pe pământ.”
„Și ce le răspundeți învinșilor vieții?”, a mai întrebat reporterul din Atena.
„Că vor fi câștigătorii de mâine”, a răspuns Părintele.
Sursa: http://avereabisericii.ro.
