Starețul Sofronie
Moștenirea pe care ne-au lăsat-o Părinții cuprinde recomandări despre căile cunoașterii lui Dumnezeu, adică despre acea luptă pe care au dus-o în lumea lor lăuntrică împotriva „legii păcatului”[1], care este viu în fiecare dintre noi – această tragică consecință a primei și marii căderi a omului.
Cel care intră în arena luptei complexe pentru dobândirea, are de înfruntat necesitatea de a se împotrivi înrâuririi pervertite a lumii noastre ce ne înconjoară, care are aversiune față de rugăciune. Și cea mai bună apărare pentru aceasta este: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi și lumea Ta”.
Numele lui Iisus Hristos este pentru credincios asemenea unui zid înalt de apărare. Nu-i este ușor vrăjmașului să străbată cu înșelăciune înlăuntrul lui, prin porțile de fier, dacă luarea-aminte a noastră nu va fi distrasă spre cele dinafară.
Rugăciunea cu Numele lui Iisus dăruiește sufletului putere, nu numai să se împotrivească la atacurile vătămătoare dinafară, ci și – mai mult decât atât – să influențeze mediul în care trăiește: să iasă oarecum din adâncul inimii sale și cu dragoste și pace să comunice cu frații.
Pacea și dragostea, pe care le-a poruncit Dumnezeu, înmulțite, se fac izvor de rugăciune înflăcărată pentru toată lumea. Duhul lui Hristos ne scoate pe noi la întinderile nesfârșite ale dragostei, care îmbrățișează toată creația. Fiind în această stare, sufletul se roagă cu mare intensitate:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi și lumea Ta”.
Dumnezeu nu silește niciodată voința omului, însă nici pe El nu este cu putință să-L constrângă cineva cu ceva. În rugăciunea noastră ne nevoim să ne înfățișăm în unitatea și în totalitatea ființei noastre, mai întâi în unitatea minții, apoi în a inimii. Dar pentru a izbuti în această fericită unire a celor două puteri principale ale personalității noastre, nu recurgem la nici un mijloc artificial (psiho-artificial).
La început ne exersăm mintea să stea cu luare-aminte în rugăciune, așa cum ne învață Părinții, adică rostim nerăspândit Numele lui Iisus Hristos și celelalte cuvinte ale rugăciunii. Chemarea cu luare-aminte a Numelui lui Dumnezeu, însoțită de nevoința zilnică de a trăi potrivit poruncilor Evangheliei, are drept rezultat unirea minții cu inima într-o lucrare firească și unitară. Niciodată nu trebuie să ne grăbim în nevoința noastră ascetică. Este însă absolut necesar să lepădăm gândul care ne îndeamnă să izbutim rezultatul maxim într-o perioadă de timp foarte scurtă.
Experiența de veacuri a arătat că unirea (minții cu inima) izbutită prin calea metodei psiho-artificiale nu durează mult. Și ceea ce este mai important e că ea nu duce la unirea duhului nostru cu Duhul Dumnezeului cel viu.
Întrebarea mântuirii veșnice se pune înaintea noastră în sensul cel mai adânc. Pentru aceasta este trebuință să se reînnoiască toată firea noastră: cea trupească să se schimbe în duhovnicească. Când Domnul ne va găsi destoinici să primim Harul Său, atunci nu va întârzia să vină ca răspuns la smerita noastră cerere. Venirea Sa uneori ne absoarbe atât de mult, încât și inima și mintea sunt întru totul preocupate numai cu El. Iar această lume văzută cedează locul realității celeilalte lumi, unei rânduieli mai înalte.
Mintea încetează să se mai răspândească; devine în întregime rugăciune. Inima ajunge în starea, care cu greu o putem descrie. Este plină de frică, dar de o frică sfântă, dătătoare de viață. Atunci omul respiră cu sfială: Dumnezeu se vede și înăuntru și în afară; le umple pe toate și omul în întregime (duh-minte, inimă-simțiri și chiar trupul) trăiește numai pentru Dumnezeu.
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi și lumea Ta”.
Sursa: Arhim. Sofronie Saharov, Despre Rugăciune,
Sf. Mănăstire Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia 1993, pp.168-169.
[1] Romani 7, 23.
