Zguduitoarea pildă cu fiul rătăcit
Mi-apare adesea-n minte şi parcă-aud şoptit:
,,M-a aruncat păcatul într-un abis adânc
Doar porcii-mi sunt tovarăşi, în rând cu ei mănânc.”
Săgeata remuşcării în suflet mi-a pătruns
Căci de pe culmi de aur în tină am ajuns.
Ah, ce pustiu e-aicea şi toți ,, nebun” îmi zic.
Departe sunt de casa şi nu mai am nimic.
Sunt părăsit de prieteni, murdar şi zdrenţuit
Şi-n minte-mi se frământă-un gând nestăpânit:
În inimă îmi arde un dor neîmpăcat
Ce tainic mi-aminteşte de satu-mi depărtat.
De dragostea de-acasă mi-e dor adânc şi plâng,
Nădejdi mi-apar-nainte, dar prea curând se sting.
Obrazul supt de foame mi-l umezesc plângând
Dar joacă-n lacrimi raze, gândirea-mi luminând:
La tatăl meu argaţii au pâine îndeajuns.
Eu pier aici de foame şi viaţa mea e plâns.
Mă voi întoarce-acasă! Chiar azi, aşa cum sunt!
Şi parcă-l văd pe tata îmbătrânit, cărunt.
Plângând aşa voi zice şi voi îngenunchia:
,,Greşit-am către Ceruri şi înaintea ta.
Greşit-am, mă cutremur de cât te-am supărat
Dar mă primeşte, tată, măcar ca pe-un argat.”
Şi eu îl ştiu pe tata, el iar mă va ierta
Şi nu o să m-alunge când am să-i spun aşa!
Rămâi de-acum în urmă, o, lume de păcat
Şi voi ce mi-aţi fost prieteni doar cât ne-am desfătat.
Cărările din faţă mi-apar, dispar, se şterg,
Se-amestecă-n lacrimi, dar trebuie să merg!
Nu vor putea sta-n cale nici munţi de piatră, grei,
Nici râsul nebunatic al prietenilor mei.
Eu toate ale mele cu ei le-am împărţit
Şi-acum îmi ies în cale şi râd ca de-un smintit.
Dar eu păşesc-nainte, cu inima în dinţi
Cu ochii-nfipţi în zare, cu gândul la părinţi.
Fâşii de umbre sure s-aştern în drumul meu,
Se-ntind şi mă-mpresoară şi cresc mereu, mereu.
Cămaşa-mi zdrenţuită îmi flutură în vânt
Şi paşi-mi sunt nesiguri şi cad, flămând şi frânt.
Din piept mi se desprinde-un chinuit suspin.
Şi cerul guri-mi pare amar, ca de pelin.
Un tremur mă cuprinde şi simt un nod în gât
Ce parcă mă sugrumă, sunt slab, dar hotărât!
Mă scol, dar parcă toate se-ntorc în ochii mei
Şi iar pornesc, dar paşi-mi sunt parcă tot mai grei.
Mai am de mers mult încă, şi nopţi şi zile-ntregi,
Să-mi port povara amară atâtor fărădelegi.
Şi-atâtea gânduri negre inundă sfântu-mi dor…
Mă vor primi părinţii? Măcar ca servitor…”
Ascult şi mă cutremur şi-l urmăresc în gând.
Şi parcă-l văd cum intră-n satul lui, plângând.
Sunt oameni mulţi pe stradă, el trece-n faţa lor
Dar nimeni nu-l cunoaşte şi-l cred un cerşetor.
O, el era odată fecior de cinste-n sat!
Azi, nimeni nu-l ia-n seamă şi trece trist, uitat.
Priveşte-n lungul străzii, încet abia păşind…
Departe, parca vede-un om spre el venind.
Şi-i pare că-l cunoaşte. E tatăl lui! Sau nu-i?
Ba da! Ah, chiar el este şi vine-n calea lui.
Un tremur îl cuprinde, abia mai merge drept
Şi inima-i zvâcneşte mai repede în piept.
Îl vede-acuma bine, se-apropie alergând
Ascult pătruns şi-mi pare c-aievea aud zicând,
Cu vocea stinsă:,, Tata!” şi cade-n faţa sa,
,, Greşit-am către Ceruri şi înaintea ta.
Şi nu mă mai simt vrednic să mă numeşti ca fiu.”
Bătrânul lăcrimează, şi păru-i argintiu,
Se-aşterne peste fruntea iubitului fecior
Şi îi săruta-obrajii cu dragoste şi dor.
Apoi-i-ntinde mâna şi parcă din noroi
Îl scoate ridicându-l şi-l mângâie, apoi.
Îi văd mergând spre casă cu ochii-nlăcrimaţi
Şi-aud bătrânul tată zicând către argaţi:
Aduceţi şi-i daţi haina şi-n deget un inel
Şi-njunghiaţi în cinste-i pe cel mai gras viţel.
Căci fiul meu fusese pierdut, dar s-a aflat
Şi mort în fărdelege, dar iată a-nviat.”
Imaginea zguduitoare a tânărului rătăcit
Adeseori mi-apare-n minte şi parca-aievea aud şoptit:
Trezeşte-te şi ia aminte: el a slujit cândva la porci,
Dar s-a întors plângând acasă. De ce tu încă nu te-ntorci?
E-atât de bun Tatăl ceresc că-ţi iartă tot trecutul tău
De-ai vrea smerit să vii să-i spui că ai greşit şi-ţi pare rău.
Veşminte noi ţi-a pregătit şi Îngerii ţi-ar da inel.
E-njunghiat chiar Fiul Său, nu numai un viţel.
Voios la masă te-ar primi în Cerul sfânt şi minunat
C-ai fost pierdut, dar te-ai aflat, c-ai fost mort şi-ai înviat.
Eşti asteptat, de ce mai stai, la porcii lui satan argat,
Când poţi să fi primit ca fiu de Preaslăvitul Împărat?
Ar fi o sărbătoare-n Rai, cu bucurii de nedescris
De te-ai întoarce chiar acum, cum tu de fapt ai tot promis.
O, încă nu te-ai hotărât? În starea de păcat mai stai?
De el, de nu te dai tu despărţit, el te va despărţi de Rai.
O data pentru totdeauna întoarce-te pe-al vieţii drum
Şi zi cu toată hotărârea:
,,O, Doamne, sunt al Tău de-acum!”
Amin.
Preot Ioan Hornea
Sursa: Facebook – Teodor Ciurariu
