O femeie preaînaltă

Maria s-a născut pe 20 iulie 1947 în orășelul aflat sub ocupație Kithrea din Cipru. De la naștere a suferit de adenom hipofizar, care i-a provocat gigantismul. Această boală provoacă rareori o creștere exagerată la copii. Tratamentele care s-au făcut în țară și în străinătate nu au avut nici un rezultat pozitiv, ci numai chin și durere. Din anii copilăriei a suferit nu atât trupește, cât sufletește, din pricina disprețului și batjocurilor. Îi venea greu să se arate înaintea lumii. Însă niciodată nu răspundea nimănui, niciodată nu se mânia, dar sufletul ei era îndurerat și plângea.

Apoi situația ei s-a înrăutățit datorită valului de refugieri. A plecat din locul unde era cunoscută, s-a despărțit de cei ce o iubeau și s-a mutat într-un loc necunoscut. Însă marea putere sufletească pe care o avea, credința și dragostea pentru Dumnezeu și pentru om au făcut-o să le depășească pe toate, să stea pe picioarele sale, să nu ia în seamă batjocurile și să înceapă o viață nouă, o viață plină de dragoste jertfelnică față de om, oricât de mult ar fi costat-o aceasta. Sănătatea a început să i se clatine, durerile deveneau de nesuportat, se mișca cu greutate, însă pe toate acestea le nesocotea înaintea importantei slujbe de misiune. Cu timpul durerea i-a devenit un însoțitor nedespărțit. Nopți întregi nu se putea întinde deloc ca să se odihnească. Trupul său chinuit nu se putea odihni. Nu putea să facă nici măcar un pas. Se mișca numai cu căruciorul pentru invalizi. Însă s-a împrietenit cu durerea. Niciodată nu cârtea. Se nesocotea pe sine înaintea dragostei pentru aproapele. Pe toți îi povățuia cu discernământ și cu dragoste de mamă și îi ajuta cu noblețe duhovnicească. Cel ce stătea de vorbă cu ea se încredința de agerimea ei, de înțelegerea pe care o avea în toate problemele, de memoria sa și de umorul său.

În ultimele două luni ale vieții sale, în care a suferit mucenicește stând nemișcată pe patul spitalului și-a arătat toată măreția răbdării și a dragostei față de Dumnezeu. Niciodată nu s-a revoltat și a conlucrat foarte bine cu doctorii și cu asistenții până în ultimele momente ale vieții sale. Trupul ei se umpluse de răni, picioarele s-au topit și nu se putea mișca deloc. Nimic nu funcționa cum trebuie în organismul ei, numai glasul său și luciditatea i-au rămas până la sfârșit, ca să facă arătate marile izbânzi ale credinței, răbdării, rugăciunii și dragostei sale. Însă și în aceste clipe grele se îngrijea de ceilalți. În ziua de dinaintea adormirii sale a dat unui vizitator suma de o sută cinci lire cipriote pentru mica lucrare misionară a Editurii Orthodoxos Kipseli.

Deși toată viața a suferit de o boală foarte grea, a străbătut calea mucenicească a vieții pământești cu râvnă minunată, cu răbdare asemănătoare cu cea a lui Iov și cu faptele dragostei către aproapele. Cu ajutorul Domnului a izbutit să placă lui Dumnezeu și oamenilor. Deși nu avea bunuri materiale și sănătate trupească, era bogată în credință și evlavie, în virtuți și fapte bune. Era simplă și smerită cu inima, plină de dragostea lui Hristos față de aproapele. Se afla într-o continuă stare de trezvie duhovnicească și rugăciune, se îndeletnicea cu studiul Sfintei Scripturi și al scrierilor Sfinților Părinți. A semănat aici cu lacrimi, iar acum seceră cu bucurie în Ceruri.

Sora Maria și-a trăit toată viața după voia lui Dumnezeu, lăsându-ne o pildă luminoasă vrednică de urmat.

* * *

La adormirea surorii Maria Stilianopulos din Cipru

(1947-1998) 

Când Iisus l-a întâlnit pe orbul din naștere „Ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”[1]

Aceste cuvinte ale Domnului nostru se împlinesc și în cazul surorii noastre iubite Maria, care a trecut pe acest pământ ca o stea luminoasă și a trăit printre noi ca să se arate prin marea ei răbdare și prin purtarea fără cârtire a unei cruci atât de grele, lucrările puterii și dragostei lui Dumnezeu.

Sora Maria a fost cu adevărat înaltă atât cu trupul cât și cu sufletul. Toți am văzut suferința ei necurmată, pe care a răbdat-o slăvind pe Dumnezeu și ne-am minunat. Însă nimeni nu poate să-și închipuie mărimea durerii și a întristării ei.

Însă lucrările dragostei sale, grija sa pentru toți cei ce sufereau trupește sau duhovnicește, pentru fiecare mănăstire pe care o cunoștea, milostenia ei, smerenia, ajutorul duhovnicesc pe care îl dădea oamenilor din orice categorie socială și mai ales setea ei de a spori duhovnicește și de a merge drept pe calea mântuirii, cine le va spune? Nevoințele ei duhovnicești făcute cu multă osteneală, marea sa dragoste pentru Hristos și dumnezeieștile descoperiri primite de la El puțini le cunosc. Însă pe toate le cunoaște Hristos, Dătătorul de daruri, Care până la sfârșit i-a dat puterea să fie o pildă luminoasă pentru noi toți, ca să ne continuăm nevoința pentru mântuirea sufletului nostru nemuritor, în vremurile grele pe care le trăim.

* * *

Cuvinte de suflet folositoare luate din scrisorile sale

De la Boston, unde mersese pentru tratament, aflându-se într-o situație foarte grea, care probabil a dus la o operație de multe ore, scrie pe 3-10-1985: „Din ziua când am luat hotărârea să vin aici pentru tratament, cred că Sfinții mă vor ajuta. Făgăduiesc că n-am să cârtesc și n-am să încetez să-L slăvesc pe Domnul nostru și pe Măicuța noastră.”

  • Anul trecut pe vremea aceasta eram pe moarte și numai rugăciunile părinților m-au mântuit. Desigur, moartea este alături de noi și nu ne este frică de ea, însă trebuie să ne pregătim.
  • În ultimul timp rezultatele analizelor sunt din ce în ce mai rele. Le-am lăsat pe toate în seama Domnului și pentru aceasta încă mai trăiesc și mai vorbesc. Sufletul îmi este greu, plin de durere și întristare, însă îl închid ermetic prin puterea rugăciunii. Din nevoința pe care o faceți voi (monahii) iau curaj și devin și eu alt om.
  • Starea sănătății mele nu este bună. Se mută oasele din partea de sus a spatelui și cele din partea stângă jos, provocându-mi dureri înfricoșătoare.  Slavă lui Dumnezeu, să se facă voia Sa și Îi mulțumesc că mi-a adus aminte că sunt în urmă cu împlinirea îndatoririlor mele duhovnicești. (1990)
  • Din pricina păcatelor mele, care sunt foarte multe și pentru care nu m-am pocăit, mă chinui cumplit. Din pricina cortizonului pe care îl iau, scade nivelul calciului și de aceea oasele mele devin goale pe dinăuntru, iar hipersecreția hormonală produce presiune asupra oaselor și apoi se produc fisuri și luxații. Astfel Maria cea înaltă a devenit Maria cocoșată. Durerile sunt mari și sufăr mult pentru că nu mă pot mișca și astfel nu-mi  pot împlini îndatoririle duhovnicești. Numai dacă mă ajută cineva mă pot mișca. Singură nu pot nicidecum. Nu pot nici măcar să-mi iau farfuria de mâncare. Slavă Ție Dumnezeule pentru toate! (10-10-1991)
  • Oamenii se îmbolnăvesc o zi, o lună, un an. Eu însă am suferit toată viața. Păcatele mele sunt multe, iar pocăința puțină, pentru aceasta sufăr. (1994)
  • Sufăr mult din pricina unor dureri de cap insuportabile, care mă afectează și sufletește. Cer ajutor de la toți Sfinții. Îmi dau cu agheazmă de la Sfântul Nectarie și îmi revin puțin cu untdelemn de la Sfântul Rafail. Mă simt atât de păcătoasă, încât mi-e scârbă de mine însămi. Mă mărturisesc, însă nu plâng pentru păcatele mele și nici măcar când merg să mă împărtășesc nu plâng. Însă mă rog mult și mă pregătesc pentru Sfânta Împărtășanie și dacă nu simt înlăuntrul meu ceva minunat, o pace adâncă, nu mă împărtășesc. Dumnezeu să mă miluiască pe mine, păcătoasa!
  • Binecuvântați și spor la nevoință! Fie ca noi toți să urcăm puțin pe Golgota și să ne facem părtași Sfintelor Patimi și Învierii. (Postul Mare 1997)
  • Această viață nu are nici o însemnătate.  Fii ca un naufragiat pe marea acestei vieți, ca să putem trece această pribegie trecătoare și să ne mutăm în veșnicie.
  • De aici de unde mă aflu, vreau să slujesc. Cu telefonul și cu mulțimea prietenilor fac multe lucruri. Sunt multe mănăstiri pe care le ajut. Slavă Ție, Dumnezeule!

* * *

 

O mică pildă din nevoința ei cea duhovnicească,

care arată ce credea despre sine însăși

„Încerc pe cât îmi stă în putință să ascult de duhovnicul meu și de sfaturile citite din cărțile pe care le primesc de la diferiți stareți și din Faptele Apostolilor și desigur din Evanghelie, cu toate că, din nefericire nu citesc foarte des Evanghelia. De vreme ce sunt un dobitoc, cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât cad mai mult. Oricum, de atunci de când m-ai cunoscut, m-am schimbat mult în bine. Așa cred. Am încetat vorbirea în deșert, încât mă scârbesc și numai când îi aud pe alții bârfind și vorbind de rău pe cineva. Plânge sufletul meu și mi-e milă de mine însămi. Pentru aceasta rămân acasă și vin la mine oameni îndurerați, pe care îi ajut și le vorbesc despre Domnul” (1986).

* * *

„Încet-încet m-a ajutat Domnul și am mers să mă închin în sfânta Sa biserică. Pogorârea de pe Cruce, Preasfântul Mormânt… Am fost foarte mișcată și am plâns. Ceea ce am simțit și ceea ce simt înlăuntrul meu nu se poate descrie. Am mers la Golgota Domnului. Acolo m-am odihnit puțin și am cerut ajutor de la Domnul nostru. Am plâns mult. I-am cerut să mă ajute să urc pe mica mea Golgota fără să murmur” (De la Ierusalim, 1987).

* * *

„Dimineața când mă scol citesc Miezonoptica, cei șase psalmi ai Utreniei și ce mai pot și rostesc Rugăciunea minții. Seara citesc Psalmul 103, Vecernia, Pavecernița și Acatistul Maicii Domnului. Metanii până la pământ nu pot să fac, așa că le fac pe jumătate. Fac Paraclisul Maicii Domnului și câteodată și pe cel al Sfântului Rafail. Încerc să-l fac în fiecare zi, însă iau medicamente puternice pentruhormonul Growthși nu reușesc ca mai înainte. Însă mă străduiesc”.

* * *

„Dumnezeu mă bate mereu, ca să mă izbăvesc de egoism”.

* * *

„Am plâns de emoție înaintea Domnului, Care nu mă uită pe mine pierduta și păcătoasa. Din pricina păcatelor și a fărădelegilor mele, mă rușinez să-L privesc în ochi pe Domnul în icoana Sa”.

* * *

„Din pricină că trăim confortabil, sufletul nostru este negru cu totul și nu are nici o deschizătură, ca să intre lumina. Dumnezeu să ne ajute să biruim trândăvia și să ne apropiem de Hristos! Nu vreau să-L întristez pe Domnul nostru; ceea ce pot fac, însă mă străduiesc să fac mai mult”.

* * *

O mulțime de oameni tineri aflau mângâiere lângă ea, veneau cu problemele lor și plecau bucuroși și odihniți. S-a arătat a fi o Ammă contemporană, de vreme ce înaintea ei își deschideau inima clerici, monahi, stareți, starețe, episcopi și conducători politici.

Sora Maria era un pol de atracție și căsuța ei de refugiat din Lemesol a devenit colimvitra Siloamului pentru sufletele obosite. Mulți tineri primeau binecuvântare și sfat de la ea înainte de a intra în monahism și multe familii creștine au fost întemeiate prin sfatul ei.

Acum Ciprul este mai sărac, fiindcă sora Maria l-a părăsit, dar și mai bogat, pentru că la mulțimea Sfinților săi s-a adăugat încă un suflet mucenicesc. Ultimele luni, pe care le-a petrecut la secția de terapie intensivă a Spitalului Lemesol, au fost mucenicești și au curățat-o încă mai mult, precum aurul în topitoare. Dumnezeu a vrut să o facă să strălucească, așa cum obișnuia să spună.

Veșnică să fie pomenirea roabei lui Dumnezeu Maria!

M. N. Aghioritul

[1] Ioan 9, 2-3.

Total
1
Shares
Previous Post

Un Înger la Dumnezeiasca Liturghie

Next Post

Cu îngerul la masă

Related Posts