Am făcut Paştile în afara Bisericuţei noastre, sub trei portocali şi un smochin. Am săvârşit Liturghia singuri, în pace, în mijlocul pustiei. Îl vedeam pe Stareţ că strălucea şi de aceea nu‑şi putea stăpâni plânsul. Nu cel pentru păcate, ci cel izvorât din Lumina Învierii. Sufletul său nu‑l putea stăpâni, căci bucuria lui se manifesta prin plâns. Noi spuneam „Hristos a înviat!”, iar el plângea ca un copil mic. Ce frumoase erau toate!
De îndată ce se termina Liturghia, potrivit tipicului, trebuia să merg la chilie să mă odihnesc, ca să mă pot scula mai târziu şi să gătesc mâncarea pentru părinţi. Dar înainte de a mă întinde, lucram Harul Învierii pe care îl primise fiecare dintre noi. Apoi mă culcam. Mă sculam devreme şi mă urcam pe stânci şi mă rugam cu metania. Ce frumos era Praznicul Învierii! Băteau clopotele mănăstirilor Grigoriu şi Dionisiu, băteau şi clopotele gigantice de la Rusikon. Valul lua sunetul şi îl făcea să se audă ca un marş sau ca acordurile unui pian şi ale unui armoniu. Se auzea un sunet frumos şi atunci începeam să contemplu şi să zic: „Oare cum or fi Paştile în Cer? Şi cum cântă Îngerii? Şi cum psalmodiază cereştile cântări?”. Stăteam şi mă desfătam de această contemplaţie, rostind şi Rugăciunea în acelaşi timp. Era Harul de Înviere al lui Dumnezeu care pricinuia o minunată desfătare duhovnicească ce nu se poate descrie. Şi să fii singur printre stânci, să nu ai pe nimeni ca tovarăş, ci doar păsările! Stareţul încă se odihnea. Apoi se scula şi striga:
– Boboculeee! Vino repede!
– Binecuvântaţi, Gheronda!
– Unde erai? Hai să găteşti mâncare! Părinţii vor să mănânce.
– Să fie binecuvântat! Îndată, Gheronda!
Extras din Starețul meu Iosif Isihastul – Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.
