Odată un preot evlavios a liturghisit de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, la care avea o evlavie deosebită. Dar datorită faptului că era în timpul săptămânii, creștinii din biserică erau puțini.
Liturghia a înaintat și a ajuns la momentul sfințirii Cinstitelor Daruri. „Ale Tale dintru ale Tale”, și-a plecat adânc capul și a citit rugăciunea „încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare”. Apoi s-a îndreptat și a spus: „Și fă adică Pâinea aceasta… Iar ceea ce este în Potirul acesta… Prefăcându-le… Amin, amin, amin”. În clipa aceea un fulger înfricoșător a venit de nu se știe unde… probabil din absida Sfântului Altar. Sau poate din turla bisericii? De la Domnul Atoatețiitorul… nu știe, nu și-a dat seama.
Ceea ce a văzut și a simțit este că fulgerul a venit și a lovit în Sfânta Masă și a despicat-o în două, fără însă să atingă Cinstitele Daruri… Atunci el a rămas încremenit și fără glas… Plin de uimire și teamă sfântă, a văzut cum toate în jurul său erau scăldate de o lumina neînserată a Soarelui neapus al Dumnezeirii Celei în trei Sori. Nu putea să-mi descrie sentimentele nemaiîntâlnite ce l-au cuprins. Ce fel de fulger ceresc fusese acesta? Și ce voia să arate, să pecetluiască, să încredințeze? Și atunci, în ciuda amorțelii sale lăuntrice, a strigat dinlăuntru, însă acel strigăt a ieșit fără să se audă în exterior: „Doamne, Tu ești adevăratul Dumnezeu, Mântuitorul lumii!”. „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm” spunea și iar spunea protopsaltul, dar cum să-și revină acel binecuvântat preot? În cele din urmă a intrat în Sfântul Altar să vadă ce se petrece. Și cu strigătele protopsaltului, toate au revenit la normal. Preotul s-a ridicat, a luat cădelnița singur, a pus tămâie și tremurând, a spus: „Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata…” și celelalte.
După această întâmplare cutremurătoare, pentru câtva timp, dacă nu avea vreun copil de Altar, preotul ieșea în Sfintele Uși și striga: „Bădie cutare, vino aici, în Sfântul Altar! Stai aici alături de mine și îngenunchează!”. Era cuprins, așa cum a depistat și el însuși, de o frică sfântă, nu cumva să se petreacă din nou aceleași lucruri înfricoșătoare, care, ca un om de țărână și păcătos ce era, nu putea să le mai trăiască încă o dată.
