Părintele Iustin Pârvu, iscusit duhovnic, spunea adeseori că de mare folos în relația sa iubitoare față de credincioși i-au fost suferința, nevoile și durerile prin care a trecut în închisoare și în viață, care i-au dat o înțelegere profundă a piscurilor, dar și a abisurilor ființei umane, a virtuților și a vulnerabilităților omului. Și, oricât de căzut ar fi acesta, de înrobit păcatelor, „omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești, trebuie să-l înțelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândești că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-L iubești pe Dumnezeu”.
Om al iubirii curate și înalte, Părintele Iustin avea o înaltă concepție privind responsabilitatea preotului și a duhovnicului față de sufletele încredințate spre păstorire și mântuire. Mai ales în vremuri de întuneric ideologic și moral, de cădere a lumii în griji și ambiții materiale și materialiste, de relativizare a moralei și de răcire a credinței, duhovnicul este „omul lui Dumnezeu”, „glasul lui Dumnezeu”, din adâncul sufletului omului, vocea Părintelui ceresc, îndemnând la pocăință și mântuire.
Spovedania și Împărtășania – medicament pentru veșnicie
Cunoscând darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, prin actul creației, dar și păcatele în care acesta poate cădea, duhovnicul moldav a mărturisit neobosit dragostea lui Dumnezeu și puterea omului de îndreptare. Indiferent de mulțimea și gravitatea păcatelor săvârșite, omul rămâne făptura cea mai iubită a Creatorului, care îl cheamă și îl așteaptă la pocăință, întoarcere și mântuire. „Omul, spunea Părintele Iustin, chiar și în păcatele lui, nu este lipsit de Harul lui Dumnezeu. Pentru că unde lipsește harul, lipsesc și omul, și divinitatea. Omul este o ființă care nu poate trăi izolată și fără ocrotire divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiul lui Dumnezeu sau fiu al Tatălui ceresc. El, prin existența aceasta, poate să ducă o viață pe pământ într-o formă superioară, îndumnezeit sau cât mai aproape de divinitate, în care trebuie să se miște toată viața. Evident că harul crește sau descrește în viața omului, în măsura în care el lucrează virtutea sau păcatul. În măsura în care a dobândit virtutea se găsește în Harul lui Dumnezeu, la înălțimea aceasta dorită de creator. Dacă, însă, omul acceptă să se lase pervertit și înjosit prin păcat, atunci Harul lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată plinătatea lui, pentru că este împiedicat de voința rea a omului. Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm în concordanță cu voința Lui. Dar în momentul în care noi nu ne mai aflăm în concordanță cu voința lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde energia negativă a răului, care ne îndepărtează de har”.
Niciodată, însă, și indiferent de gravitatea păcatelor, omul nu trebuie să își piardă încrederea în mila lui Dumnezeu și în ajutorul duhovnicului său, căci „păcatul e păcat în orice vreme, oriunde în lume. Unde e omul e și păcatul. Dar și iertarea…! Dumnezeu nu lasă omul de izbeliște”.
Important pentru sufletul aflat în robia păcatelor și în lanțurile patimilor este să nu își piardă niciodată încrederea în pocăință și întoarcere, să se afle pe corabia pocăinței, care este Sfânta Biserică. „Omul, ne încuraja «duhovnicul inimilor noastre», pentru a ajunge la limanul cel dumnezeiesc, Raiul gătit nouă de Dumnezeu, trebuie să găsească încă de aici, din această viață – Raiul cel duhovnicesc. În marea acestei vieți, călătorind cu corabia pocăinței, omul trebuie să lupte cu valurile cele aprige ale patimilor, ca să ajungă la limanul cel lin al nepătimirii”.
Omul este dator să-L găsească pe Dumnezeu
Pe acest pământ și în această viață trecătoare, omul are vocația desăvârșirii, a devenirii prin nevoință personală și cu ajutorul harului dumnezeiesc, „Dumnezeu prin har și lucrare”. Iar aceasta presupune, mai întâi, o luptă încordată împotriva păcatelor și a patimilor, care desfigurează chipul dumnezeiesc din adâncul sufletului uman. Pe parcursul vieții sale, în mod deosebit în anii de închisoare, Cuviosul Părinte Mărturisitor Iustin Pârvu a văzut adâncul întunecos până la care poate cădea omul, devenit vrăjmaș al lui Dumnezeu, fiară și dușman pentru semenii săi. Lupta împotriva păcatelor și a patimilor se realizează prin dobândirea și practicarea virtuților creștine. Și din această perspectivă, „duhovnicul inimilor” a întâlnit caractere morale integre, care i-au devenit model, el însuși fiind un reper de credință ortodoxă și demnitate națională. În viața sa, arăta iscusitul Părinte, „omul este dator să-L găsească pe Dumnezeu, de Care s-a ascuns mai înainte în Rai, împlinind poruncile pe care le-a lăsat Hristos în Evanghelie. Să-și ispășească păcatele prin Botez și Spovedanie, să se împace cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie, pe care le primește în casa lui Dumnezeu, Biserica. Iar casa lui Dumnezeu e și casa noastră, unde ne odihnim de pribegia în care ne aflăm pe pământ. Cine se întoarce acasă, ca și fiul risipitor, acela conștientizează misiunea sa dumnezeiască pe acest pământ”.
Adevărata spovedanie, transformatoare și mântuitoare, nu presupune citirea sau menționarea unor păcate sau imperfecțiuni personale, ci zguduire stihială, schimbare ființială, smulgere din ghearele păcatelor și viețuire în infinitul univers al virtuților creștine, între care pocăința, ca întoarcere ontologică, este esențială. La aceasta trebuie adăugată lacrima, căci, mărturisea Părintele Iustin, „pentru creștini, lacrima are semnificația purificării sufletești și întâlnirea omului cu Duhul Sfânt. Dar pot să mai fie și lacrimi și din durerile pocăinței tale, expresie a păcatului, taina pocăinței, Mărturisirea. Pot să mai fie lacrimi, în sfârșit, în viața noastră firească, când ne e dor de mama, ne e dor de tata, de copii, de soție și așa mai departe. Dar din toate lacrimile, cea mai importantă este lacrima despătimirii și a întâlnirii omului cu Dumnezeu”.
Duhovnic al inimilor, Înger al iubirii
Încheiem sumara omagiere a personalității harismatice și a vieții îmbunătățite a Părintelui Iustin Pârvu, o flacără și o jertfă așezată în slujba a lui Dumnezeu și a neamului, a Bisericii și a semenilor, cu frumoasele cuvinte de mulțumire pe care acesta le adresa credincioșilor preocupați de viața spirituală, care îl cercetau în liniștea mănăstirii și în atmosfera duhovnicească a chiliei sale, în care primea destăinuirile și alina lacrimile semenilor săi. „Eu nu sunt în măsură să mulțumesc creștinilor ortodocși, și cunoscuți, și necunoscuți, și să le apreciez solidaritatea lor pentru suferință, mărturisea preacuvioșia sa. Nu sunt în măsură nici să le mulțumesc, dar nici să mă ridic la înălțimea convingerilor pe care le au față de nevrednicia mea, ca om păcătos. Este adevărat și m-am convins de solidaritatea aceasta creștină între viața de mănăstire și viața mirenilor creștini ortodocși și care mi-a dat un semnal foarte puternic că există, totuși, în viața noastră creștină sentimentul acesta al dragostei, de ajutorare, în care dragostea cu adevărat poate face minuni și poate învia și morți. Aceasta m-a bucurat mult și mi-a dat viață și nădejdea că ne putem menține așa în duhul acesta de dragoste, de pace, de suferință, încât să ni se umezească ochii pentru binele celuilalt. Dau slavă lui Dumnezeu pentru toate. Eu nu sunt vrednic de atâta dragoste din partea credincioșilor”.
Și, precum însuși Părintele Iustin Pârvu notase într-o însemnare, la mutarea la ceruri a Părintelui Antim Găină de la Mănăstirea Secu, care i-a fost model de viață smerită și sfântă, schimbând doar numele din această notă duhovnicească a Părintelui Iustin, putem spune: „Consider că Părintele este cinstit ca un Sfânt în Împărăția cea cerească și este de folos să îi cerem rugăciunile și să ne împărtășim de binecuvântarea lui. Sfintele sale Moaște de la Mănăstirea Petru Vodă stau mărturie a sfințeniei lui. Să avem harul rugăciunilor sale!”.
Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
