În omilia trecută am vorbit despre crearea omului și despre grija lui Dumnezeu pentru ca viața lui să fie plăcută și tihnită. Locuința primei perechi de oameni a fost, precum știm, Raiul, o grădină minunată, plină de plante și pomi frumoși la vedere și roditori. Despre Rai și despre viața primilor zidiți în el vom vorbi mai întâi astăzi, ca să vedem în continuare cum l-au pierdut.
Prima întrebare care i-a naștere în legătură cu acest subiect este: A existat oare cu adevărat Raiul pământesc? Sau nu cumva Scriptura înfățișează și aici imagini simbolice și metaforice, ca să ne descrie fericita viață a primilor zidiți? Desigur, am spus că Scriptura, ca să înfățișeze adevărurile înalte despre crearea lumii și a omului, pentru firea omului etc., folosește expresii și imagini, pe care nu trebuie să le luăm după literă, ci să căutăm sensul lor mai adânc. Ceva asemănător au susținut unii și despre Raiul pământesc, că avem adică și aici o imagine metaforică, prin care Scriptura vrea să ne descrie viața fericită de la început a întâilor zidiți, de care s-au lipsit și ei și toți urmașii lor din pricina păcatului, fie că prin imaginea Raiului este exprimată dorința omului pentru o viață mai bună, desăvârșită.
Aici însă lucrurile sunt diferite. Scriptura, vorbind despre Rai, îl așează într-un loc anume, pe care îl numește Eden. Vorbește de asemenea despre niște râuri care udau Raiul și dă numele lor: Gihon, Fison, Tigru și Eufrat. Dă încă și anumite informații despre locurile pe care le străbăteau aceste râuri. Primele două râuri nu ne sunt cunoscute astăzi, probabil pentru că odată cu trecerea timpului și-au schimbat numele. Celelalte două însă sunt cunoscute sub aceleași nume până astăzi. Așadar este vorba de râuri adevărate, iar nu imaginare. Aceasta ne arată că Raiul despre care vorbește Scriptura a existat cu adevărat. De altfel nu numai Scriptura, ci și tradițiile multor popoare vorbesc despre o epocă de aur, în care oamenii trăiau fericiți, fără întristări și răutăți. În mod sigur aceste tradiții sunt amintiri îndepărtate ale Raiului și ale vieții fericite a primilor oameni.
A doua întrebare, care vine ca o consecință a primei, este: Unde a fost Raiul? Pe această temă s-au formulat multe păreri, dintre care nici una nu rezolvă problema. Singurul lucru sigur este că se afla undeva între râurile Tigru și Eufrat. Însă unde anume? Lângă izvoarele lor, care se află în Armenia, așa cum presupun unii? Sau aproape de gurile lor de vărsare, așa cum presupun alții? Sau în vreun loc aflat între acestea două? La această întrebare nu este cu putință să se dea răspuns, însă nici nu ne-ar folosi cu nimic dacă am afla, de vreme ce Raiul pământesc nu mai există. Însă oricum, acel Rai este imagine și preînchipuire a Raiului viitor, duhovnicesc și veșnic, pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru toți oamenii, însă îl vor moșteni doar cei care Îi vor rămâne credincioși și devotați.
Din povestirea Sfintei Scripturi concluzionăm cu certitudine că viața primilor oameni în Rai a fost fericită. Aveau la îndemână toate bunurile, nu aveau boli și întristări, erau stăpânii întregii zidiri. Pământul era roditor, iar lucrarea lor era plăcută și odihnitoare. Toate animalele, inclusiv cele care astăzi sunt sălbatice și primejdioase pentru om, erau atunci blânde și neprimejdioase. Legăturile omului cu ele erau armonioase.
Însă însușirea cea mai importantă a întâilor-zidiți era legătura lor neîncetată cu Dumnezeu. Desigur, nu Îl vedeau cu ochii trupești, însă simțeau fără încetare prezența Lui. Se desfătau de darurile dragostei Sale și Îl simțeau ca pe un părinte iubitor. Fericirea lor în Rai era rezultatul legăturii lor cu Dumnezeu și a comuniunii cu El. În ceea privește starea lor morală, putem să spunem că îi caracteriza simplitatea și nevinovăția. Nu cunoșteau răul, păcatul, viclenia. Tocmai pentru aceasta, cu toate că erau goi cu trupul, nu simțeau rușine pentru aceasta. Nu aveau nevoie de veșminte, ca să-și acopere trupul, pentru că nu se primejduia în nici o privință și nici viclenia nu intrase în sufletele lor. Aveau nevinovăția copilului mic, care nu este stânjenit nici de goliciunea proprie, nici de a altuia.
Această bunătate pe care o aveau la început oamenii a fost dar al lui Dumnezeu. Trebuia însă ca în această fericită stare să se întărească și să sporească, iar aceasta să o facă nu numai cu Harul și puterea lui Dumnezeu, ci și cu propria lor voință și străduință. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu le-a dat porunca de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului și în același timp le-a spus dinainte consecințele neplăcute și înfricoșătoare pe care le-ar avea călcarea poruncii. Și trebuie să spunem aici că primii zidiți ar fi învățat să deosebească binele de rău nu mâncând roadele pomului, ci păzind porunca lui Dumnezeu, adică cu trecerea timpului ar fi înțeles și ar fi conștientizat că bine este ceea ce vrea Dumnezeu, iar rău este ceea ce nu vrea Dumnezeu. Prin această poruncă Dumnezeu nu a vrut să îngrădească libertatea omului, nici să-l lipsească de cunoștință, ci dimpotrivă. A vrut să-i arate pe de o parte că respectă libertatea pe care El Însuși i-a dat-o, de vreme ce l-a lăsat să aleagă singur binele sau răul și astfel să-și hotărască viitorul, iar pe de altă parte că îl iubește, de vreme ce i-a spus dinainte care vor fi consecințele cumplite pe care le va avea neascultarea sa și astfel îl păzește de ele, așa cum face orice părinte pentru copilul său.
Aceasta a fost, în câteva cuvinte, viața omului în Rai și starea sa morală de la început. Din păcate fericirea întâilor zidiți nu a durat mult. Ei au călcat porunca lui Dumnezeu și au întrerupt comuniunea pe care o aveau cu El și astfel toate consecințele înfricoșătoare, despre care îi înștiințase mai înainte Dumnezeu, au venit asupra lor și asupra întregului neam omenesc.
Căderea întâilor zidiți ar fi fost de neînțeles, dacă Scriptura nu ne-ar fi spus că gândul și pricina căderii nu au provenit de la ei, ci de la altul, de la un vrăjmaș al omului, de la vicleanul și răul diavol. Acesta îl pizmuiește pe om și folosește orice meșteșugire pentru a-i distruge fericirea. El a plănuit și a pricinuit căderea omului, pentru că el este izvoditorul răului. Despre aceasta trebuie să spunem acum câteva lucruri.
Problema existenței răului în lume i-a preocupat din vremuri străvechi pe oameni. Ei s-au străduit să dea răspuns la întrebarea: „De unde provine răul natural (bolile, moartea, diferitele calamități naturale) și răul moral (păcatul)?”. Unii au susținut că există doi dumnezei: unul bun, de la care provine tot binele, și unul rău, de la care provin toate relele, și că între ei este un război neîncetat, care se va termina cu biruința dumnezeului bun. Acestea învăța vechea religie a perșilor. Desigur, pentru noi aceste lucruri sunt absurde și inacceptabile. Dumnezeu este atotputernic. Așadar, dacă puterea Sa este îngrădită de existența și lucrările unui alt dumnezeu, nu este atotputernic și prin urmare nu este Dumnezeu. Însă nici dumnezeul cel rău nu poate să fie dumnezeu, pentru că Dumnezeu este bun. Alții au admis că omul singur a izvodit răul, însă dacă omul ar fi izvorul și pricina răului, nu ar fi cu putință mântuirea sa. Este nevoie așadar să admitem că altcineva a izvodit răul și l-a tras și pe om în el. Tocmai aceasta învață Sfânta Scriptură.
În diferite locuri ale Sfintei Scripturi ni se spune că în afară de lumea materială și de om, care este „ființă amestecată”, a creat și alte ființe, imateriale, duhovnicești, adică pe Îngeri. Când au fost creați Îngerii? În cartea lui Iov Îl auzim pe Dumnezeu spunând: „Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi Îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau”[1]. Din aceste cuvinte vedem că cetele îngerești au fost create de Dumnezeu înainte de crearea lumii materiale. Numărul Îngerilor este foarte mare. Scriptura vorbește despre mii de mii și miriade de miriade (Daniil 7, 10, Apocalipsa 5, 11). Numărul lor este neschimbat, pentru că nici nu mor, nici nu se înmulțesc. Lucrarea și misiunea lor este să laude pe Dumnezeu și să slujească voii Sale pentru mântuirea omului. Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel spune că Îngerii sunt „sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii”[2]. Îngerii sunt păzitorii și ocrotitorii noștri, povățuitorii noștri spre bine. Pentru aceasta, la fiecare slujbă cerem de la Dumnezeu „Înger de pace, credincios povățuitor, păzitor al sufletelor și trupurilor noastre”.
Toți Îngerii a fost creați buni de Dumnezeu, pentru că nu era cu putință ca Preabunul Dumnezeu să creeze ceva rău. Unii dintre ei însă au pizmuit slava lui Dumnezeu și au vrut să devină și ei dumnezei. Începătorul lor, Luceafărul, a vrut să se facă mai presus decât Ziditorul său. Proorocul Isaia îl înfățișează pe Luceafăr spunând: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu… Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi”[3]. Întunecata sa iubire de slavă și dorința de putere l-au dus la revoltă împotriva lui Dumnezeu, vrând să destrame Împărăția lui Dumnezeu și să ia sub stăpânire o parte din cetele îngerilor. Iubire de slavă prostească! Rezultatul a fost înfrângerea sa proprie și a celor ce l-au urmat. Și-au pierdut frumusețea și puterea îngerească și au devenit duhuri viclene, care totdeauna cugetă și lucrează numai răul. Printr-o imagine foarte vie înfățișează Evanghelistul Ioan căderea Luceafărului și a îngerilor săi: „S-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el”[4].
Așadar așa a luat naștere răul. Nu este omul pricina și începutul răului, ci Luceafărul cel căzut, care pentru aceasta este cu neputință să se pocăiască și să se mântuiască. El și îngeri lui, demonii, rămân și vor rămâne pentru totdeauna nepocăiți în răutatea lor, rânduiți, așa cum a spus Domnul, pentru chinurile înfricoșate ale iadului veșnic. Și este atât de mare împietrirea și răutatea lor, încât, cu toate că știu ce îi așteaptă și tremură din această pricină, continuă să rămână alipiți de rău și să urască virtutea și fericirea Raiului. În mod deosebit îl urăsc pe om și se luptă împotriva lui cu furie, pentru că știu că Dumnezeu are o deosebită dragoste și purtare de grijă pentru el. Ura lor împotriva lui Dumnezeu este pricina pentru ura împotriva omului.
Așadar diavolul, începătorul și izvoditorul răului, i-a tras pe întâii zidiți la neascultare și la călcarea poruncii lui Dumnezeu. Evenimentele dramatice ale căderii omului le vom urmări în omilia următoare, însă din căderea Luceafărului să înțelegem unde duce egoismul, cugetarea trufașă și nestăpânita iubire de slavă. Să ne temem de căderea Luceafărului și să-i urmăm pe Îngerii cei buni și sfinți, care au rămas și rămân credincioși lui Dumnezeu și împlinesc cu smerenie și cu râvnă voia Sa. Astfel vom putea și noi să sporim și să ne întărim, precum ei, în bine și să ne învrednicim de Raiul ceresc și de bunătățile sale cele veșnice.
[1] Iov 38, 7.
[2] Evrei 1, 14.
[3] Isaia 14, 13-14.
[4] Apocalipsa 12, 7-9.
