De ce cade tot mereu omul? De ce nu poate omul păstra harul lui Dumnezeu? De ce tot mereu dă omul vina pe demoni, când singurul responsabil pentru căderea în ispite e el însuși?
Pentru că omului îi place să se simtă special. Să creadă că doar el înțelege anumite lucruri, că doar el are profunzime, că doar cu el vorbește Dumnezeu, că doar prin el lucrează „pronia divină”. Omul își imaginează că numai și numai el primește semne, că tot universul din juru-i a fost creat doar pentru el, pionul principal, menit să dea celorlalți sens. Omul vede „îngeri” în nori, în scoarța copacilor, în ciorba veche de trei zile, în foile de ceapă și-n gunoiul de după ușă, încercând astfel să ofere sens acolo unde ăl negru își bate joc și omul crede despre sine că este privilegiat. Astfel, omul special se urcă singur pe un piedestal, ca un triumfător fariseu ce se vede pe sine cel mai mare, însă se crede smerit. Omul special se vede ales, între cei care purced pe calea cea îngustă, orbit fiind de adevărata sa măsură duhovnicească – aproape inexistentă. Omul special deschide cărțile sfinte și se ia la întrecere cu sfinții, imaginându-și că el însuși a gândit toate cele scrise, încă din pruncie. Ba chiar crede că le și aplică, că își duce viața în sfințenie, că e pe drumul cel bun și ca are mântuirea garantată.
Omul special ajunge chiar să își închipuie că sălășluiește în el Duhul Sfânt, deși nu are conștiința Sfintei Împărtășanii și a Liturghiei. Omul special nici nu are nevoie de asemenea „mizilicuri”, căci el vorbește direct cu Creatorul, prin simpla închidere a ochilor. Și, mai ales, omul special te binecuvintează cu vorbe de duh, îți urează numai de bine, te învăluie în miere și dulcețuri, însă nu cumva să te vadă smerit și așezat, că îl apucă toate furiile pământului și revarsă înlăuntrul său, asupra ta, o ploaie de gânduri urâte. Pentru că omul special nu vede dincolo de sine, fiind autosuficient. Ba chiar își permite, din când în când, să îi ordone lui Dumnezeu ce și cum să facă cu viața lui, dar și cu a celorlalți.
Omul special judecă mult, însă își îmbracă judecata în milă, explicându-și că bieții oameni din jur sunt limitați, departe de cale, neiubiți de Cel de Sus la fel de mult. Omul special nu înțelege simplitatea, iar sinceritatea inimii îi este complet străină. Pentru că omul special nu își dorește să fie sfânt, ci se consideră deja unul, sărind astfel duiumul de nevoințe necesare desăvârșirii (la ce bune toate astea când el e deja ales, înduhovnicit).
Omul special este însă mic de tot, neputând cuprinde cerul și pământul în inima sa, nici măcar pentru o secundă. El nu iubește, nu împarte bucurie, ci doar povețe fără rost / el sfătuiește unde nu i se cere și crede că ajută acolo unde doar Maica Domnului mai poate face ceva. Omul special încearcă să convingă pe toți de dreptatea sa, însă sfârșește alungat, căci „apostolii” falși nu pot schimba în duh omul, oricât s-ar chinui.
Omul special e-un biet om pe moarte, care nu-și găsește inima în muntele de cărnuri care-i acoperă oasele putrezite. Și care nu-L primește în sine pe Cel despre care, necunoscându-L, se străduiește să vorbească.
Sursa: http://scrieomul.ro
