Mesajul biblic și mai ales cel neotestamentar, transmis de Domnul nostru Iisus Hristos este plin de sensuri și profunzimi aparte. Este nevoie de citești și să te rogi ca să înțelegi aceste mesaje care, chiar dacă par simple relatări, au totdeauna multe valențe ce te copleșesc și te introduc într-o lume a teo-simbolului revelat. Încerc să iau pe rând aceste gânduri neotestamentare din pericopa evanghelică a acestei Duminici și să le coroborez cu atmosfera de acum, așa încât să simțim că mesajul este pentru noi. Este vorba despre întâlnirea lui Hristos cu orbul din naștere și vindecarea lui. Este una dintre cele mai sugestive pericope în care vedem atât minunea lui Hristos, cât și forța misionară a orbului vindecat.
Expresia „trecând Iisus, a văzut un orb din naștere” ne prezintă atât misionarismul celor trei ani și jumătate, cât și dinamismul lui Dumnezeu, care „nu stă”, ci lucrează, se mișcă. Depinde de noi dacă simțim „mișcarea” Lui sau nu. Dumnezeu trece de multe ori prin sau pe lângă viața noastră, dar nu știu de câte ori Îi sesizăm trecerea sau prezența Lui. Am impresia că am devenit atât de insensibili, încât doar materia ne mai sensibilizează, dar și asta doar prin sclipirea ei efemeră și nu prin sensul ei transcendent. Căci și materia sau lumea este o teofanie pentru omul care vrea să vadă dincolo de ea sau prin ea și să perceapă lumea lui Dumnezeu în totalitatea ei.
Coincidenţă sau căutarea lui Dumnezeu?
Întâlnirea lui Dumnezeu cu orbul din naștere pune de asemenea întrebarea: Oare era o coincidență sau o căutare a lui Dumnezeu? Așa, din întâmplare, Hristos întâlnește în trecerea Lui pe acel orb din naștere? Oare putem spune că Dumnezeu Se întâlnește cu noi „din întâmplare”? Este oare întâmplare la Dumnezeu prezența noastră? Nu cred. Pentru noi poate că am crede că este o întâmplare, dar nu și pentru El. Dimpotrivă, simt că Dumnezeu ne caută și o face prin orice mijloc: uneori prin suferință, alteori prin momentele de bucurie pe care ni le oferă. Din păcate, nu știu cât de receptivi suntem noi la căutarea Lui. Cred că de foarte multe ori ne place să nu fim căutați de El. Expresia „Ce ai cu noi, Iisuse?”, din strigătul demonilor gadareni, o utilizăm și noi. De multe ori simțim că prezența lui Dumnezeu ne deranjează. Mai concret, am dori ceva de genul: „Lasă că venim noi la Tine, când avem nevoie, … de Paști sau Crăciun sau dacă avem vreun eveniment în familie sau vreun necaz”. În rest, nu vrem să fim deranjați de prezența Lui, căci atunci totul devine o presiune pe conștiința noastră.
„Cine a păcătuit? El sau părinții lui?” are de asemenea o conotație foarte actuală. Chiar dacă atunci nu se știa de moștenirea genetică sau de structura ADN-ului, totuși se vorbea despre „păcatul până la al șaptelea neam”, adică gena denaturată care avea nevoie de șapte generații ca să iasă din structura ei malefică. Iar știința, care „bate la ușile credinței” (cum spunea părintele profesor Dumitru Popescu), confirmă acest lucru: abia după al șaptelea neam o genă dispare din structura umană. Însă oamenii uitau că în fața lui Dumnezeu genele sunt tot creații, iar creația devine „minune”. Expresia „să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” are o profunzime aparte și parcă am dori să ne identificăm cu această stare. Eu cred că în fiecare din noi „se arată lucrările lui Dumnezeu”, însă din păcate nu mai avem ochi să le vedem. Cu alte cuvinte, suntem toți ființe teofanice, doar că nu reușim să găsim pe acel „theos” din noi și considerăm că suntem doar „anthropos” sau „humus”.
Expresia „trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” nu și-o spune Lui, ci nouă, deoarece pentru Dumnezeu nu există noapte, ci o permanentă „zi”, un permanent „azi” și „acum”. Noi avem nevoie de această conștientizare: trecerea zilei și venirea nopții, ca mod de deșteptare din starea de lenevire și confort. Creștinul profunzimilor este dinamic și lucrează cât este ziua sau viața lui de lungă. Este lucrul spiritual pe care îl are de împlinit și care nu se sfârșește nici măcar în veșnicia lui.
Ascultarea de Dumnezeu
Orbul din naștere primește toată spusa lui Hristos ca pe o poruncă: „Du-te și te spală în scăldătoarea Siloamului”. Nu era mare lucru pentru el, căci era obișnuit cu mersul pe jos dintr-o parte în alta a Ierusalimului, primind milă de la oameni. Dar aici apare ascultarea de Dumnezeu. Dumnezeu nu cere mare lucru: mergi și te spală un pic mai departe de aici. Dumnezeu nu cere lucruri deloc grele: mergi și te roagă și stai cu Mine de vorbă în taina rugăciunii, … mergi câteva sute de metri până la Biserică și Eu te aștept în Sfânta Liturghie și în Sfântul Potir. Pentru trup facem eforturi mult mai mari și mai anevoioase. Exemplele le cunoaștem cu toți. Dar pentru suflet nu facem, căci apar comoditatea și necredința.
Orbul devine nu doar omul vindecat, ci omul pentru care vindecarea înseamnă întâlnirea cu Dumnezeu, iar din această întâlnire el devine apoi mărturisitorul Lui. Primele două etape le trăim de multe ori, adică ne vindecăm și simțim degetul lui Dumnezeu în viața noastră. Mai greu este cu starea de apostolat sau de mărturisitor al lui Hristos în această lume. Și aici apar fie jena, fie comoditatea sau chiar necredința. Orbul din naștere devine un apostol. Teologia lui nu este sofisticată, nu se compară cu „înțelepciunea” rabinică pregătită îndelung prin studierea Talmudului. Nu, el vorbește simplu: „Un singur lucru știu, că am fost orb și acum văd”, cu alte cuvinte L-am simțit pe Dumnezeu în ochii mei bolnavi.
Dumnezeu nu vrea neapărat sofisticării în trăirea noastră și nu are nevoie de savantlâcuri teologice, ci doar să simți prezența Lui, apoi să spui și altora „vino și vezi”, căci „L-am găsit pe Domnul”. Este nevoie de acest apostolat al laicilor și al sacerdoților mai mult ca oricând, căci propaganda media a neomarxiștilor autointitulați „progresiști” este atât de acerbă. Creștinismul este asemeni aluatului: nu face revoluții și fermentează din aproape în aproape. Lumea lui Hristos nu țipă, nu face zgomot mediatic, ci are o tăcere lucrătoare, care are ca model expresia „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând faptele voastre cele bune să Îl preamărească pe Dumnezeu”. Avem nevoie de o misiune prin cuvânt și față. De multe ori le spun oamenilor: „Să aveți fața plină de cer!” – căci prin această față putem recupera chipul nostru de persoană. Trăim prea încruntați și parcă nu ne mai vedem unii pe alții. Oamenii, deși „socializează”, nu se mai privesc în față și ca atare nu mai văd lumina din ochii celuilalt. Am devenit niște biete animale aplecate spre pământ, în loc să rămânem „fețe către cer”, în dialog cu Dumnezeu și cu lumea. Dumnezeu are nevoie de fețele noastre în rugăciune, în dialog sau în șoaptă cu El. Omul nu poate trăi monologal într-o societate fără chip, deoarece a fost creat ca „prosopon” – persoană, ca față spre cer și nu ca monadă închisă și ruptă, fals numită „individ”.
Să sesizăm prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră
Suntem niște orbi, de multe ori mai orbi decât orbul din naștere, căci dacă acela nu vedea trupește, în schimb simțea sufletește. La noi, din păcate, orbirea este deplină: trupește ne vedem doar pe noi și poftele noastre, iar sufletește suntem complet orbi, căci nu mai sesizăm prezența teofanică a lui Dumnezeu în viața noastră și a celor de lângă noi. Este nevoie de o reîntoarcere a feței spre cer, în căutarea Lui. Iar aceasta se face doar privind potirul și trăind Liturghia, prin care ne revine dialogul ca rugăciune și stare harică. Biserica are nevoie de oameni plini de lumină, ca să lumineze lumea cu lumina lui Hristos. Fără această lumină vom orbecăi pe mai departe în întunericul materiei, care oricât de sclipicios se dorește a fi, tot nu luminează ființial omul, ci îl coboară tot mai adânc în bezna iluziei. Doar Hristos este lumina lumii, iar noi primim de la El această lumină pe care apoi o răspândim peste tot pe unde se trăiește creștinește.
Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteți citi și:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Vindecării orbului din naștere.
