Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere)
O duminică atât de actuală, pe cât de profundă, în care Dumnezeu îl caută pe om prin toate drumurile Iudeii. Este tema orbului din naștere vindecat prin trimiterea la scăldătoarea Siloamului. Dacă privim în profunzime, întâlnim mai multe categorii de evrei în Ierusalimul de atunci. Putem vorbi despre categoria oamenilor săraci, dar buni la suflet, oameni care Îl așteptau pe Mesia în sinceritatea lor, care își aruncau hainele ca să calce pe ele asinul ce Îl purta pe Hristos. Copiii lor strigau Osana, copii crescuți în cumințenia unor familii, în care rugăciunea era cu adevărat vorbire cu Dumnezeu și trăire a tainei divine.
Era apoi categoria celor care Îl contestau pe Iisus ca fiind Mesia, considerându-L doar un magician sau un vraci ambulant, care știa să vorbească frumos din Scriptura Vechiului Testament și avea tot felul de practici taumaturgice. Ei se considerau învățații poporului, cei care cunoșteau Sfânta Scriptură și o interpretau așa cum considerau ei. Erau ascultați de popor, dar mai ales temuți de el, căci aveau puterea de a scoate afară din sinagogă. A fi scos din sinagogă, adică a fi șters din catalogul Minian, care îți dădea dreptul de a fi evreu cu toate beneficiile și obligațiile comunității, însemna a nu mai face parte din popor și erai privit ca un goim, un străin, cu care nu ai ce să vorbești și nici voie să te apropii. Societatea iudaică te privea ca pe un mort, cu care nu se mai poate avea niciun contact. Oamenii se temeau de acest lucru și, ca atare, deveneau obedienți în fața acestor lideri, de care se temeau. Așa pot fi înțeleși părinții celui orb din naștere, care se temeau să spună ceva despre fiul lor.
Evident că lângă acești oameni influenți și puternici se afla gloata de obedienți, de oameni supuși și servili, care făceau orice li se spunea „de sus”, de la liderii lor spirituali. Pe aceștia îi găsim dis-de-dimineață în curtea lui Caiafa, strigând la cererea liderilor „nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul!”, deși le stătea în gât o astfel de afirmație, de vreme ce ei nu recunoșteau supremația Romei asupra țării lor. Tot corul celor care stăteau în jurul lui Hristos și Îl batjocoreau pe drumul crucii și la locul Răstignirii era format din ei. Și astăzi găsim această categorie de oameni fără coloană dreaptă, care se manifestă „așa cum vrea șeful”.
Oameni care trăiau momentele în taina lor
Apoi exista categoria oamenilor care trăiau toate aceste momente, în taina lor. Nu făceau zgomot, doar plângeau în sufletul lor. Erau Ucenicii și femeile minunate, care nu au plecat niciodată de lângă Hristos. Totdeauna femeile au fost mai puternice în istorie decât bărbații, dar mai puțin zgomotoase în zăngănit de arme. Din partea lor, spre cer a urcat mai multă rugăciune decât din partea bărbaților și Dumnezeu și-a îndreptat spre pământ mila lui la cererea lor. Preoția lor nu este sacramentală, ci mariologică, după modelul Maicii Domnului, iar intensitatea rugăciunilor lor a adus har ca într-o Liturghie de după Liturghie. Pe ele le vedem tăcând în rugăciune și rugându-se în tăcere, dar cu toată forța iubirii lor sincere.
La Templu găsim categoria oamenilor care își doreau o afacere bună, vânzând animale sau schimbând bani, indiferenți față de sacralitatea locului și de tăcerea ce se cuvenea acestui spațiu. Erau zgomotoși, nu rugători. Apoi exista tot acolo categoria celor care făceau comentarii și aveau discuții, în a doua curte a templului, cea a evreilor. Nici ei nu se rugau, ci, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, se certau pe cuvinte. Erau comentarii pentru a te evidenția și a arăta cât de bine poți despica firul în patru. O exegeză de dragul exegezei. De multe ori am senzația că și astăzi facem același lucru. Comentăm, dar nu citim Sfânta Scriptură și mai ales nu îi trăim taina. Prea puțin și prea sec. În fine, era și categoria celor care se rugau în tăcere, care cântau psalmi, care își puneau ultimii bănuți în cutia milei, care așteptau pe Mesia acolo pe treptele Templului. Nu erau mulți, dar erau foarte profunzi. Nu îi interesa nici prețul animalelor de jertfă, nici schimbarea de bani, nici comentariile gălăgioase ale textelor biblice în interminabile discuții fără rost. Ei aveau taina, aveau lacrima, aveau rugăciunea. Și astăzi avem o mică, foarte mică categorie de oameni care nu doresc nici spectacolul religios, nici să facă poze, nici să fie primii pe scaune sau în față, pentru a fi văzuți. Ei nu numără slujitorii, nici nu bagă în seamă culorile veșmintelor sfințite și nici nu privesc Liturghia ca pe un spectacol muzical. Ei își trăiesc taina întâlnirii cu Dumnezeu. Este acea sumă de oameni prin care Liturghia devine Liturghie, și nu spectacol religios. Pentru ei rugăciunea nu este decât șoaptă către Dumnezeu. Prin ei Liturghia se trăiește și nu se asistă sau se fotografiază.
Oamenii care îşi tăceau durerea
Printre oamenii Ierusalimului de atunci și ai Țării Sfinte mai erau și cei care își tăceau durerea, rugăciunea și gândurile. Unul dintre ei este orbul din naștere. Dumnezeu îl simte și îl vede înainte ca acesta să își dea seama că Iisus trece pe lângă el. Dumnezeu te caută chiar și când tu nu știi asta. Trece de atâtea ori pe lângă tine și nu Îl bagi în seamă. Ce sensuri profunde: Dumnezeu te caută, chiar și atunci când tu ești orbit de lucrurile acestei lumi. Stă la ușă și bate, nu pleacă, poate Îi vei auzi bătaia și Îi vei deschide. Dar este o zicală românească: Mai mare orb decât cel care nu vrea să vadă nu există. Din păcate, lumea nu este oarbă, ci se orbește singură prin aplecarea spre materie, spre luciul efemerului, spre imanentul devenit locul falsului rai. Și știm bine că nu este așa, că oamenii trec în veșnicie, rând pe rând.
Orbul își căuta lumina, iar Lumina îl căuta pe el tocmai pentru a le arăta celor care credeau că văd cât de mare este orbirea lor în lumea materiei. Întâlnirea lui cu Hristos ne arată nu doar minunea vindecării orbului, ci și teologia din trăirea lui, căci în momentul în care se întâlnește cu fariseii, care îl anchetau de unde a primit el vederea, el le răspunde conform unei trăiri autentice: „Tocmai aici stă minunea că voi nu știți de unde este și El totuși mi-a deschis mie vederea. Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoși, iar dacă este cineva care face voia Lui pe acela îl ascultă”. Este teologia omului simplu, care Îl simte pe Dumnezeu nu în formule dogmatice, ci în taina și tăcerea rugăciunii. Omul cu inima curată Îl vede pe Dumnezeu în creație în fiecare zi.
Omul veșniciei își trăiește fericirea în fiecare zi
Marea misiune a Bisericii este aceea de a ridica această ceață de pe ochii umanității, oferindu-i forma fericirii care se desăvârșește în veșnicie. Omul veșniciei își trăiește fericirea în fiecare zi pentru că fiecare zi este de fapt o pregustare a veșniciei, alături de Dumnezeu. Iar fericirea o primește de la orice lucru sau creație pe care o vede și o admiră. Orbirea umanității din punct de vedere spiritual și transcendent este marea criză în care umanitatea a intrat. Cu siguranță că permanent a fost această ispită asupra oamenilor în derularea istoriei, dar parcă niciodată ca acum. Ne trăim din păcate o imanență pe care o înveșnicim în autoînșelarea sau amăgirea noastră. Pământul și viața de aici nu înseamnă veșnicia noastră, ci drumul spre ea. Viața noastră este de fapt drumul spre adevărata viață pentru care am fost creați. Pământul și viața de aici sunt de fapt revelația prin care Îl întâlnim pe Dumnezeu în creație. Este teologia noastră de fiecare zi. Dacă am descoperi chipul divin din oameni și nu materia și efemeritatea ei, atunci am găsi acel frumos care nu îmbătrânește, pentru că este Icoana dumnezeiască din creația pusă în fiecare dintre noi. Suntem deci Icoane, în drumul spre asemănare și spre îndumnezeire. Suntem chipuri în mersul nostru spre Chipul Creatorului, într-un dialog al iubirii veșnice. Viața noastră de aici este picătura de revelație pe care o descoperim, propria noastră teologie pe care o însușim din ceea ce vedem până când vom ajunge la viața veșnică, adică „să Te cunoaștem pe Tine, singurul Dumnezeu cel adevărat”. Cunoașterea înseamnă iubire, iar iubirea reprezintă forma de dialog haric.
Când această iubire nu mai există, când este doar un interes material și senzual, când nu ne mai vedem chipuri divine, ci doar entități competitive pe orizontala materiei, atunci orice formă de rău poate să se dezvolte. Trăim astăzi războaie, competiții de tip „Top oameni bogați”, concurențele nimicului, pentru că ne-am acoperit icoana din noi cu zoaia materiei efemere. În Biserică, atunci când preotul tămâiază Icoanele de pe iconostas, se întoarce apoi și îi tămâiază și pe oameni. De ce? Pentru că sunt Icoane și ei, adică poartă în ei Icoana Creatorului, chipuri divine. Dacă ne-am vedea ca pe niște Icoane, am ști să ne privim cu evlavia credinței, cu respectul sfânt prin care de fapt Îl cinstim pe Dumnezeu prin fiecare om pe care îl întâlnim. Ne-am bucura că nu mai suntem orbi într-o lume oarbă, ci vedem dincolo de vedere, dincolo de materie și de ceea ce sclipește ochilor.
Hristos i-a spus orbului: „Vezi, să nu mai păcătuiești ca să nu ți se întâmple și mai rău”! De fapt, aceste cuvinte sunt pentru noi, însă ar suna așa: „Nu încercați să Mă amăgiți pe mai departe cu credința falsă, căci o simt. Simt că vă plac doar festivismul și spectacolul, dar Eu, Dumnezeu, sunt dincolo de acestea. Eu sunt lacrima din rugăciune, taina și tăcerea în har. Pe Mine Mă descoperiți în ceea ce am creat și v-am lăsat să descoperiți, în teologia fiecărei zile, care apoi se împlinește în teologia Liturghiei, unde Mă vedeți cu ochii sufletului. Stau la ușa fiecărui suflet și bat. M-aș bucura să îmi simțiți bătăile din ușă și să Mă chemați înăuntru ca să fiu cu voi și aici și în veșnicie”. Eu cred că așa gândește și ne vorbește Dumnezeu, doar că ne trebuie acea simțire autentică, acel auz care se închide înspre lume și se deschide spre eternitate.
Pr. prof. dr. Emil Jurcan
Sursa: http://ziarullumina.ro.
