Ostașul Taxiot care a înviat din morți

În Cartagina, cetatea Africii, a fost un bărbat cu numele Taxiot, iar cu rânduiala ostaș. Acela în mari păcate își petrecea viața sa. Dar fiind în Cartagina multe întâmplări de morți, a venit în frică și în simțire Taxiot și s-a pocăit de faptele sale. Apoi, ieșind din cetate cu femeia sa, a șezut la un sat în liniște. Iar după câtăva vreme, din lucrarea diavolească, a căzut în desfrânare cu femeia plugarului său care era cu dânsul în sat. Și, trecând nu multe zile după păcatul acela, l-a mușcat un șarpe și a murit. Și era o mănăstire, ca de o stadie de departe de satul acela, și, alergând acolo femeia lui Taxiot, a rugat pe monahi ca să ia trupul mortului și să-l îngroape la Biserică. Deci l-au îngropat întru al treilea ceas din zi. Iar când a fost ceasul al nouălea, s-a auzit din mormânt strigare, zicând: „Miluiți-mă! Miluiți-mă!”

Apropiindu-se de mormânt și glasul celui îngropat auzindu-l, degrabă l-au dezgropat și, aflând pe mortul acela viu, s-au îngrozit de spaimă. Și l-au întrebat pe acela, vrând să știe, ce i s-a întâmplat lui și cum a înviat  Iar acela, neputând să le spună de multă plângere și tânguire, îi ruga pe dânșii ca să-l ducă la robul lui Dumnezeu, episcopul Tarasie; și-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile îl sili să-i spună ce a văzut acolo. Și abia a patra zi a putut grăi.

Deci, cu multe lacrimi, a spus aceasta:

„Eu, pe când muream, am văzut niște arapi stând înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoșată și, văzându-i pe aceia, sufletul meu se tulbura. Apoi am văzut doi tineri foarte luminoși și a mers sufletul meu în mâinile lor și, îndată zburând de la pământ, ca și cum ne suiam în văzduh, spre înălțime, am aflat vămile cele ce străjuiesc suirile și opresc pe tot sufletul omenesc. Și la fiecare vamă pentru deosebit păcat întreabă, una pentru minciună, alta pentru zavistie, iar alta pentru mândrie; și fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Și am văzut într-un sicriaș, ce se ținea de Îngeri, toate lucrurile mele cele bune și, luând din acelea Îngerii, le cumpăneau cu lucrurile mele cele rele și astfel am trecut vămile. Iar când ne-am apropiat de porțile cerești, am sosit la vama desfrânaților și m-au oprit acolo străjerii și-mi scoteau toate trupeștile mele lucruri cele de desfrânare, pe care le-am făcut din copilăria mea și până acum.

Și mi-au zis Îngerii cei ce mă duceau: «Pe toate păcatele cele trupești ce în cetate le-ai făcut, ți le-a iertat Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea». Și mi-au zis potrivnicii mei: «Tu, după ieșirea din cetate, la satul acela ai păcătuit cu femeia plugarului tău». Și auzind aceasta, Îngerii n-au aflat niciun lucru bun, ca să mă răscumpere din păcatul acela și, lăsându-mă pe mine, s-au dus. Deci, apucându-mă viclenele duhuri și vătămându-mă, m-au pogorât jos și, desfăcându-se pământul, m-am pogorât, fiind purtat prin niște intrări înguste și prin oarecare crăpături strâmte și necurate, până la cele mai dedesubt temnițe ale iadului, unde sufletele păcătoșilor sunt încuiate în întunericul cel veșnic și unde nu este viață oamenilor, ci muncă veșnică și plâns nemângâiat și nespusă scrâșnire a dinților.

Acolo totdeauna strigă cu glas mare, zicând: «Amar nouă, amar! Vai, vai!» Și nu este cu putință a spune primejdiile celor ce sunt acolo, nici nu se pot povesti muncile și durerile acelora pe care acolo i-am văzut. Aceia gem din inimă și nimeni nu se milostivește spre dânșii, plâng și nu este cine să-i mângâie, se roagă și nu este cine să-i asculte sau să-i izbăvească. Și eu am fost închis cu dânșii în locurile acelea întunecoase și în strâmtoare m-au pus, plângând și tânguindu-mă cu amar, fiind ținut de la al treilea ceas până la al nouălea.

După aceea am văzut puțină strălucire și doi Îngeri care veniseră acolo și am început a-i ruga cu dinadinsul să mă scoată din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Și mi-au zis Îngerii: «Fără vreme te rogi, pentru că nimeni de aici nu iese, până când va fi învierea tuturor». Iar eu cerând și rugându-mă și făgăduind a mă pocăi, a grăit un Înger către celălalt: «Făgăduiești pentru el că se va pocăi, precum spune el, din toată inima?» Și a zis celălalt: «Mă făgăduiesc». Și am văzut că acela i-a dat mâna. Atunci, apucându-mă, m-a scos de acolo pe pământ și m-a adus la trupul meu. Și mi-a zis: «Intră de unde te-ai despărțit». Eu am văzut sufleteasca mea fire, ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca niște tină neagră și mă îngrețoșam să intru în el. Și mi-au zis Îngerii: «Nu se poate să te pocăiești, decât numai cu trupul cu care ai greșit». Iar eu mă rugam, ca doar să nu intru în trup. Deci Îngerii mi-au zis: «Intră, iar de nu, apoi iarăși te vom duce acolo de unde te-am luat!» Atunci am intrat și am înviat și am început a striga: «Miluiți-mă!»”

Deci i-a zis sfințitul Tarasie: „Gustă bucate”. Și nu voia să guste, ci, umblând din Biserică în Biserică, cădea cu fața în jos, mărturisind lui Dumnezeu cu lacrimi și cu suspinuri păcatele sale și zicea către toți: „Vai celor ce greșesc, căci munca cea veșnică îi așteaptă! Vai celor ce nu se pocăiesc, până ce au vreme! Vai celor ce-și spurcă trupul lor!”

Deci a petrecut Taxiot după învierea sa patruzeci de zile și, curățindu-se prin pocăință, și-a cunoscut ceasul sfârșitului său mai înainte cu trei zile și s-a dus către Dumnezeul Cel Preamilostiv și Iubitor de oameni, Care pogoară în iad și ridică și tuturor le dăruiește mântuire, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Total
128
Shares
Previous Post

„Răsărit-a primăvara Postului şi floarea pocăinţei“

Next Post

Doxologia – glas 6

Related Posts