– Părinte, aţi spus cuiva că va fi război? Aşa am auzit. Este adevărat?
– Eu nu spun nimic, iar lumea spune ce vrea. Chiar de‑aş şti ceva, unde s‑o spun?
– Părinte, ce lucru barbar este războiul!
– Dacă oamenii n‑ar avea această… „nobleţe” a păcatului, n‑am fi ajuns la acest lucru barbar. Mai barbar lucru este catastrofa morală. Oamenii se deosebesc sufleteşte şi trupeşte. Cineva îmi spunea: „Se spune despre Atena că este «junglă» dar nimeni nu pleacă de acolo! Toţi o numesc «junglă» şi cu toate acestea toţi se adună acolo în «junglă»”. Cum au devenit oamenii! Ca animalele. Ştiţi ce fac animalele? La început intră în grajd, se balegă, urinează… După aceea bălegarul începe să fermenteze. De îndată ce începe să fermenteze, simt o căldură şi nu le lasă inima să plece din grajd; le place acolo. Tot astfel şi oamenii simt căldura păcatului, şi de aceea nu‑i lasă inima să plece. Îşi dau seama că miroase urât, dar nu‑i lasă inima să plece din căldura aceea. Iată, de va intra acum unul în grajd, nu va putea suferi mirosul urât. Însă pe altul care stă mereu în grajd nu‑l mai deranjează mirosul pentru că s‑a obişnuit cu el.
– Părinte, spun unii: „Oare numai astăzi păcătuieşte lumea? În Roma, mai demult, ce era?…”.
– La urma urmei în Roma erau închinători la idoli. Iar cele pe care le spune Apostolul Pavel[1] erau pentru închinătorii la idoli care se botezaseră, dar care aveau obişnuinţe rele. Să nu luăm drept pildă rabatul fiecărei epoci. Astăzi păcatul l‑au făcut modă. Vezi, neam ortodox şi cum suntem. Cu cât mai mult ceilalţi. Şi lucrul rău este că oamenii de azi, când păcatul a devenit modă, dacă văd pe unul că nu urmează curentul epocii, adică să nu păcătuiască, să fie puţin evlavios, îl numesc întârziat, retrograd. Aceşti oameni consideră o jignire faptul de a nu păcătui, iar păcatul îl consideră progres. Iar aceasta este mai rău decât toate. Dacă oamenii de azi, care trăiesc în păcat, ar recunoaşte cel puţin aceasta, Dumnezeu i‑ar milui. Însă ei îndreptăţesc cele nejustificabile şi elogiază păcatul. Aceasta este şi cea mai mare hulă împotriva Duhului Sfânt: păcatul să îl considere progres şi morala să o numească înapoiere. De aceea au mare răsplată, mare valoare cei ce se nevoiesc în lume şi îşi păstrează viaţa curată.
Mai demult, dacă unul era pervers sau beţiv, se ruşina să iasă în piaţă, pentru că ar fi fost dispreţuit. Dacă una călca puţin pe de lături, nu îndrăznea să iasă afară. Şi aceasta era într‑un fel o frână. Astăzi, dacă cineva este corect, dacă de pildă o fată trăieşte cu evlavie, se spune: „Bre, unde trăieşte asta?”. Şi, în general, dacă mirenii făceau un păcat, sărmanii, îşi simţeau păcătoşenia lor, îşi plecau puţin căpşorul lor şi nu ironizau pe cel ce trăia duhovniceşte, ci dimpotrivă, îl lăudau. Acum nici vinovăţie nu simt, nici respect nu există. Le‑au nivelat pe toate. Dacă unul nu trăieşte lumeşte, îşi bat joc de el.
[1] Rm. 1, 24‑32.
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
