Îmi scrii că te îndoiești de iertarea păcatului tău. Însă altul este sensul învățăturii Sfinților Părinți. Orice greșeală pe care o va săvârși omul, ca păcat în sine se iartă atunci când se pocăiește, însă amintirea lui rămâne până la ultima suflare. Căci atunci când nevoitorul se va moleși puțin, când va fi cuprins puțin de nepăsare, ispititorul îi înfățișează amintirea păcatului în stare de veghe sau în somn, ca să‑i întineze mintea, să‑l facă răspunzător de vechile păcate sau să‑i răspândească mintea.
Nu‑ți amintești de Prorocul David care, atunci când a fost mustrat de Nathan pentru Versavia, a strigat: „Am greșit Domnului!”? Iar Prorocul Nathan i‑a spus: „Domnul a iertat păcatul tău”. Așadar, a fost iertat îndată, însă toată viața a fost chinuit.
Mai întâi, i‑a murit copilul pe care i l‑a făcut Versavia. Apoi a păcătuit fiul său față de fiica sa Tamar. După aceea a fost alungat de fiul său Abesalom, și toate acestea le‑a suferit după iertare. Vezi că, deși se iartă păcatul, canonul rămâne potrivit cu căderea?
Nu‑ți amintești de Sfânta Teodora din Alexandria, care a trăit ca monah? A păcătuit, a fugit, s‑a pocăit și s‑a sfințit. Și cu toate acestea preadesfrânarea nu a fost îndreptată. Când a fost clevetită și alungată, a crescut un copil străin, dar numai ea a cunoscut de unde îi venea clevetirea.
Dar și pe marele Efrem nu l‑au băgat în temniță pentru că ar fi furat un vițel, deși era Sfânt? „Da, i‑a spus Domnul, acum nu ai furat, însă când erai copil nu l‑ai dezlegat și a fost mâncat de fiarele sălbatice?”
Așadar, deși omul este iertat de păcatul său, rămâne însă amintirea păcatului și lucrarea lui.
Iar tu, pentru că ai fost nepăsător până acum, Dumnezeu a îngăduit ca ispititorul să se scoale asupra ta, ca să te trezești. Așadar, ridică‑te și strigă: „Fiul lui David, vreau să văd din nou!”. Și iată Iisus, Dătătorul de lumină, îți va răsări ție lumina pocăinței și a dumnezeieștii cunoașteri.
Așadar, fiul meu, nu mă mâhnesc pentru cele trecute, ci mă bucur de cele viitoare. Căci cel mai mic de cel mai mare se binecuvântează și păcatul mic sau cel mare prin pocăință adevărată se șterge. Deci nu privi la cele din urmă, ci tinde la cele dinainte.
Foarte mult mă bucur, copilul meu, că mereu cauți să înveți. Și aceasta este o mărturie foarte bună. Când cineva caută să învețe, ceva tot va face. Nu se poate altfel. Și chiar dacă nu izbutește să facă nimic, știe că sunt alții care lucrează pentru el. Rușinat fiind de aceasta, se smerește și cere de la Dumnezeu să trimită peste el mila Sa și să‑l întărească. Și astfel ajunge la măsura celor care dobândesc virtutea.
Extras din Mărturii ale experienței monahale– Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos.
