Parcă mai mult decât despre semințe și Semănător, parabola lui Iisus este despre pământuri.
Marele Semănător s-a apucat bine de lucru, încă de la începutul lumii, apoi „în multe rânduri și în multe chipuri… prin prooroci, iar în zilele acestea mai de pe urmă.. prin Fiul” (Evrei 1,1-2), tot seamănă cuvântul Său în pământul îndumnezeit care este omul.
Dar amintesc imediat că, în afară de Scripturi, de profeți, de Evanghelii, de cuvintele inspirate ale Sfinților din toate timpurile, cuvântul lui Dumnezeu se mai găsește, viu și dinamic, în Biserica Sa, în legătura dintre duhovnic (sau omul duhovnicesc) și cei care-i primesc cuvântul: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Luca 10,16).
Tot Dumnezeu, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, și-a semănat semințele (adică principiile, rațiunile, „ideile” Sale) în toate făpturile pe care le-a adus la viață prin creație, până la ultimul fir de iarbă. Și Marele Semănător continuă să-Şi semene rațiunea în fiecare om care vine pe lume, așteptând ca semințele Sale să germineze, să se dezvolte și să rodească în pământul îndumnezeit care este omul.
Mântuirea chiar asta înseamnă: ca omul să cunoască voia (rațiunea) lui Dumnezeu despre el însuși, adică să descopere în el „sămânța” sa dumnezeiască și, „cu răbdare” (cum spune Domnul), cu credință, să o ajute să germineze și să rodească. O viață de om se împlinește numai dacă omul se întâlnește în sine cu rațiunea lui Dumnezeu despre el. Atunci, cu Harul lui Dumnezeu, ajunge la îndumnezeirea sa, adică la ceea ce a fost pregătit pentru el de la Facerea lumii.
Vedem totuși, din această parabolă, că lucrare de semănare, deși întru tot bună și bine făcută de Marele Semănător, nu se termină întotdeauna cu germinarea semințelor și culegerea rodelor. Pământul ba e plin de pietre, ba îl sufocă buruienile, ba e traversat de drumuri prost făcute. Succesul recoltei depinde în mod esențial de ceea ce fac lucrătorii cu pământul lor. De felul în care l-au păzit și l-au lucrat, generații la rând, de la Facere încoace. (Aceasta, nu numai cu pământul care este fiecare, ci și cu pământul ca loc al viețuirii noastre trecătoare.)
Pentru aceasta, ni s-a pus încă de la început cuvântul: ”Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facerea 1,28). E vorba nu doar de pământul ca locuire a noastră, ci și de pământul care este fiecare. Cum l-am păzit, cum l-am crescut din generație în generație, cum am „înmulțit” în el iubirea aproapelui, cu ce l-am umplut, de a devenit sterp și neroditor, cum l-am supus, de vreme ce nu ne mai ascultă?
Încă din Rai a început stricarea acestor pământuri: pământul devenirii noastre și pământul locuirii vremelnice. Prin primirea păcatului și a morții, le-am făcut pe amândouă „blestemate” și pline de spini și pălămidă. Le-am tras și brazde bune și roditoare, dar mai mult le-am umplut de pietrele încăpățânării, egoismului și neiubirii aproapelui. Am croit peste ele drumuri bune, dar și mai multe drumuri proaste, la marginea cărora cad și se usucă de sete semințele dumnezeiești.
Parabola lui Iisus este despre tragedia pământurilor. A celor defrișate și pustiite de mâna omului, dar mai ales a pământului care vine pe lumea asta în trupul unui copilaș, purtând, din generație în generație, pietre, buruieni și drumuri croite prost.
Preot Ioan-Florin Florescu
Sursa: http://ioanflorin.wordpress.com.
