Papismul ieri și azi (II)

Erezii papale

1. Filioque

Potrivit dumnezeieştii Desco­periri, Dumne­zeu Se distinge în Trei Persoane, Care sunt de o fiinţă, de o cin­ste şi de o putere. Dar nu există trei Dum­nezei, ci Unul. Fiecare Persoană are o însuşire deo­sebită, care arată modul diferit al existenţei Sale: Tatăl este nenăscut (este unicul început şi iz­vor al Dumne­zeirii); Fiul este născut (Se naşte din Tatăl „mai înainte de toţi vecii”); şi Duhul Sfânt este purces (nu este fără de naştere, dar nici se naşte, ci purcede din Tatăl „înainte de toţi vecii”).

Simbolul Credinţei, care a fost alcătuit la Sinoa­dele I şi II Ecu­menice (325, 381) mărturiseşte credinţa „întru Du­hul cel Sfânt, Domnul, de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede”, urmând cu­vintele lui Hristos: „Când va veni Mângâietorul… Duhul adevăru­lui, Care de la Tatăl pur­cede…”[1]. Sinodul al III-lea Ecumenic din 431 (prin canonul 7) interzice categoric orice adaos ori scoatere din Sfântul Simbol.

Francii însă, vrând să înţeleagă cu lo­gica omenească fiinţa lui Dumne­zeu, au răstălmăcit cuvintele lui Hristos, dispreţuind Sinoa­dele Ecumenice, şi au adăugat în Sim­bol, după propoziţia „Care din Tatăl purcede…”, cuvântul Filioque (adică şi de la Fiul), ceea ce înseamnă că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul. Prin acest adaos se creează probleme teologice de nesoluţionat şi denaturări grave ale credinţei cu consecinţe în viaţa Bisericii. Mai concret:

Se introduc în Sfânta Treime două principii (înce­puturi). Adică reiese existenţa a doi Dumnezei principali (Tatăl şi Fiul) şi a unuia se­cundar (Duhul Sfânt). În felul acesta survine dizolvarea totală a dogmei treimice. „Dumnezeul Treimic” al papistaşilor nu mai este Dumnezeul cel adevărat, ci un dumnezeu fictiv şi inexistent.

Duhul Sfânt este subestimat şi înlăturat din viaţa Bi­sericii şi a creştinului. Astfel Biserica este lipsită de ca­racterul ei harismatic dat de Duhul Sfânt, aspiră la impunere socială şi la autoritate lu­mească, îşi accentuează exagerat latura organizatorică şi lumească. La rândul său, creştinul nu mai are drept scop propria înnoire lăuntrică şi cu­noaşterea lui Dumnezeu, care se realizează numai prin Duhul Sfânt, ci se limitează la îmbunătăţirea morală şi la o imitare exte­rioară a lui Hris­tos.

În sfârşit, dependenţa Sfântului Duh de Fiul a dat posibili­tatea Romei să susţină cu tărie că în lume numai papa, ca reprezentant al lui Hristos, are puterea să împartă darurile pe care Duhul Sfânt le dăruieşte Bi­sericii[2].

2. Energiile create ale lui Dumnezeu (harul creat)

Una dintre cele mai mari rătăciri ale Papismului este faptul că identi­fică fiinţa ne­creată a lui Dumnezeu cu energiile Sale necreate. Pe deasupra, îi atribuie lui Dum­nezeu energii create. Energii create au numai creatu­rile. Dumnezeu cel necreat are numai energii necreate.

În Teologia ortodoxă se face distincţie între fiinţa necreată a lui Dumnezeu şi energiile Sale necreate. Cre­dinciosul nu poate intra în comu­niune cu fiinţa lui Dumnezeu, care nu poate fi înţeleasă cu mintea şi care este cu desăvârşire inexprimabilă. Se poate împărtăşi însă de ener­giile Sale dumnezeieşti (Ha­rul dumneze­iesc). Acestea, precum fiinţa dumnezeiască, sunt necre­ate. Ele sunt altceva decât fiinţa dumnezeiască, dar nu altceva decât Dumnezeirea. Prin pocăinţă, nevoinţă, rugăciune şi prin partici­parea la Tai­nele Bisericii, credinciosul intră în comuniune cu energiile dumne­zeieşti necreate, devine „părtaş dum­nezeieştii firi”[3]. Cu alte cuvinte, prin energiile dumne­zeieşti necreate şi după mă­sura nevoinţei sale duhovniceşti, i se curăţă inima de patimi, i se luminează mintea şi se învredniceşte să „vadă”, într-un chip tainic şi de negrăit, slava dumne­zeiască, lumina necreată. Aceasta este tradiţia isihastă a Bisericii noastre.

Papistaşii, dimpotrivă, nu acceptă energiile necreate ale lui Dumnezeu. Cred că Dumnezeu este o fiinţă inaccesibilă care nu comunică personal cu omul. Lu­crează în lume, însă nu di­rect, ci indirect, prin energii create. Pentru ei, Harul dumne­zeiesc este o dimensiune creată de Dumnezeu spre a-l mântui pe om. Creat este de asemenea şi harul Tainelor, aşa cum creată a fost şi lumina taborică a Schimbării la Faţă a lui Hristos.

Această învăţătură are consecinţe catastrofale în vi­aţa creş­tinului. Pentru că, dacă dumnezeiescul Har este într-adevăr creat, atunci omul nu poate ajunge la sfinţire şi la îndumne­zeire. Şi aceasta deoarece, foarte simplu, un lucru creat – ener­gia creată (harul) – nu poate slobozi şi îndumnezei un alt lucru creat – pe om. De aceea, apusenii „nu vorbesc despre îndumnezeire ca fiind scopul vieţii omului, ci despre perfecţionarea morală; că adică suntem datori să devenim nişte oameni mai buni, nu însă dumnezei după Har. Prin urmare, Biserica nu poate fi comu­niune a îndumnezeirii, ci o instituţie care acordă oame­nilor justificare într-un chip legalist şi juridic prin intermediul harului creat. Adică, în ultimă analiză, se des­fiinţează însuşi adevărul Bisericii ca realitate de co­muniune teantropică.”[4]

Prin refuzul ei de a accepta energiile ne­create ale lui Dumnezeu, teologia apuseană s-a înstrăinat de Teologia patristică, cu consecinţa căderii ei şi în alte multe erezii.

Atunci când teologhiseau, Părinţii Bisericii exprimau prin cu­vinte omeneşti experi­enţa pe care o dobândiseră din comuniu­nea lor cu ener­giile îndumnezeitoare ale Sfântului Duh (experierea în­dumnezeirii). Adică teologia lor este descoperirea lui Dum­nezeu Însuşi. Papistaşii însă, pentru că nu au posi­bilitatea comu­niunii cu energiile dumnezeieşti necreate, teologhisesc având ca fundament gândirea omenească. Cu alte cuvinte, teologia lor este o ideologie metafizică omenească fără nici o legă­tură cu adevărul dumnezeiesc.

Denaturarea profundă pe care o aduce în viaţa Bise­ricii teo­ria despre harul creat a preocupat in­tens Răsă­ritul ortodox în cinci mari Sinoade ţinute la Constantinopol (sec. XIV). La ele a fost formulată limpede experienţa ortodoxă, mărturisitorul principal al acesteia fiind Sfântul Grigorie Palama, arhiepis­copul Tesalonicului.

3. Primatul papal de stăpânire şi infaili­bilitatea

De vreme ce prin ereziile lui Filioque şi a harului creat, Sfântul Duh a fost scos din structura Treimii şi întreaga Dumnezeire Treimică a fost alungată într-un spaţiu de care nu ne putem apropia din punct de vedere em­piric, cel care vine să umple golul astfel creat este un om, pontiful Romei. El se pro­clamă infailibil şi stăpân absolut al Bisericii universale.

Ca să nu se creadă că primatul papal de stă­pânire şi infaili­bilitatea aparţine de acum trecutului „Bisericii” Apusene, vom cita câteva aspecte din practicile urmate de papă în zilele noastre, menţionând ex­trase din: „Constituţia Dogmatică despre Biserică”[5] a Conciliului Vatican II (1965), care este cuprinsă şi în ultimul „Cate­hism al Bisericii Cato­lice”[6]:

„Episcopul Romei, cu demnitatea sa de repre­zentant al lui Hristos şi de păstor al întregii Biserici, are stăpânire de­plină, supremă şi univer­sală în Biserică, pe care o poate exercita liber oricând”.

„Un Sinod Ecumenic nu poate fi Ecumenic dacă nu va fi validat sau, cel puţin, acceptat de succesorul lui Petru”.

„Infailibilitatea cu care divinul Eliberator a voit ca Bise­rica Sa să fie înzes­trată o are episcopul Romei… De aceea este cu totul drept ca hotărâ­rile lui să fie considerate irevocabile prin însuşi caracterul lor, iar nu prin con­simţământul Bisericii… Pentru aceasta ele nu mai au nevoie să fie validate de alţii, nici nu pot fi atacate cu recurs la un alt organ de judecată”.

Cu aerul stăpânirii infailibile, papa Paul al VI-lea a procla­mat, în 1963, Conciliul Vatican II drept Conciliul (Sinod) ecu­menic prin următoarele cuvin­te: „Aşadar, eu, Papa, care concentrez în persoana mea şi în sacra mea demni­tate toată Biserica, proclam Con­ciliul acesta drept universal”. Şi a semnat hotărârile Conciliului cu formula: „Eu, PAUL, Episcopul Bisericii Catolice”. Dealtfel fiecare dintre papi, considerându-se pe sine super-episcop, nu sem­nează ca „Episcop al Romei”, ci ca „Episcop al Bisericii Catolice” (el sin­gur!), sau simplu, cu numele lui, de pildă: „Benedict al XVI-lea”.

Toţi episcopii „Bisericii” Apusene, în orice parte a lumii ar fi, nu sunt aleşi de către sinodul „Bisericii” lor locale, ci sunt numiţi de papa şi primesc din mâinile lui omoforul, ca dovadă a supunerii lor sub stăpânirea papală.

Papa Ioan Paul al II-lea (†2005) a depăşit prin numărul de călătorii făcute pe orice alt con­ducător politic şi religios, cu scopul de a se impune în cadrul Noii Or­dini Mondiale ca un incon­testabil condu­cător religios al planetei. Amintim aici numai „marşul” său prin ţările ortodoxe (din păcate şi prin Gre­cia), dar şi de Întâlnirile Panreligioase anuale, pe care le-a instituit încă din 1986 (la Assisi), şi la care se prezenta pe sine drept centrul unificator al tuturor religii­lor.

Este adevărat că papocentrismul „Bisericii” Apusene o menţine pe aceasta într-o unitate organică care depăşeşte ho­tarele naţionale şi tradiţiile locale şi care-i dă, totodată, certitu­dinea unei puteri mondi­ale care poate influ­enţa şi dirija multe grupuri sociale de pe toată planeta. Concomitent, autoritatea papală dă ponti­fului roman dreptul să stabilească, obiectiv şi incontestabil, adevărul „Biseri­cii” Apu­sene, căruia popoa­rele sunt datoare să-i arate supu­nere oarbă. Aceste elemente îi dau Papismului un ca­racter despotic. Aşadar, nu este vorba numai des­pre o simplă falsifi­care a etosului bisericesc, ci despre cea mai sub­stanţială şi mai jalnică denaturare pe care a cunoscut-o Creştinismul în evoluţia sa istorică.

Primatul papal de stăpânire şi infailibilitatea nu numai că sunt lipsite de orice legitimitate teo­logică şi isto­rică, dar contravin şi logicii simple. Mai întâi, nu există nici un indiciu istoric că Apostolul Petru a fost primul episcop al Romei şi că exercita asupra celorlalţi Apostoli un primat de stăpânire, pe care l-ar fi lăsat moştenire pre­supuşilor succesori ai săi la episcopia Romei. De aceea şi în primul mileniu nici un Sinod Ecumenic nu a instituit vreo infailibilitate sau primat de stăpânire. Bi­serica păs­trează încă din vremurile apostolice sinodalitatea ca element ca­racteristic al sistemului ei de guvernare. Episcopii care participă la sinoade duc cu ei în Sinod credinţa şi trăirea totalităţii membrilor Bisericii pe care o re­prezintă. Părerea şi votul fiecăruia dintre episcopi au ace­eaşi putere şi hotărârile sinodale se iau prin luminarea Sfântului Duh. Dealtfel Sfântul Duh constituie Bi­serica şi El o călău­zeşte „la tot adevărul”[7]. Astfel, infailibi­litatea nu aparţine unui om, ci întregului Trup al Bisericii şi se exprimă în hotărâ­rile Sinoadelor Ecumenice, cu condiţia ca ele să fie acceptate de conşti­inţa bisericească, adică de poporul lui Dumnezeu.

În papism, dimpotrivă, sinoadele constituie doar nişte corpuri consultative, conştiinţa membrilor Bisericii nu este luată în seamă, iar papa se aşează pe sine deasupra Bisericii. Şi cum se poate considera papa infai­libil, când istoria pre­zintă nenumăraţi papi care au comis greşeli tragice, unii chiar au căzut în erezie, cum au fost: Papa Iulius, care a fost afurisit de Sinodul de la Sardica (347), papa Honorius, care a fost dat anatemei de Sinodul al VI-lea Ecumenic (691) şi papa Grigorie al IX-lea, care a înte­meiat In­chiziţia?

Primatul şi infailibilitatea papală, ca dog­me centrale ale „Bisericii” Apusene, constituie pecetea puterni­cului ei antropo­centrism. Credinţa în Dumnezeu-Omul este înlocuită cu cre­dinţa în om. Pe pământ nu există loc pentru Hristos, de vreme ce Îl înlocuieşte papa ca unic locţiitor al Lui (Vicarius Christi). „Ce absurditate tra­gică!”, strigă Părintele Biseri­cii din vremea noastră, Sfântul Iustin Popovici. „Să se numească pe sine locţiitor şi înlocuitor al Domnului şi Dumnezeului Care pretutindeni este!” Şi com­pletează: „Dogma despre infailibilitatea papei-om este erezia ereziilor, o răzvră­tire fără precedent împotriva lui Hristos Dumnezeu-Omul… În istoria neamului omenesc există trei mari căderi: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei”[8].

papa-paravan

4. Cezaro-papismul

Este vorba despre însumarea puterii bisericeşti şi a celei lumeşti într-una şi aceeaşi per­soană (theocraţie). Papa este conducăto­rul „Bisericii” Latine şi totodată conducătorul statului Vatican. Cezaro-papismul – cu totul incompatibil cu Evan­ghelia, cu Sfintele Canoane şi cu Tradiţia bisericească – îi ia Papismului orice drept de a se înfăţişa ca Biserică.

Primul stat papal a fost întemeiat, aşa cum am vă­zut, în anul 754. Actualul Stat papal constituie, în epoca noastră, o ră­măşiţă medievală vrednică de plâns. Hotarele lui au fost fixate în 1929 de către dictatorul Mussolini şi papa Pius al XI-lea. Acesta din urmă a formulat chiar părerea că „reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ nu trebuie să fie cetăţean al unui stat pământesc” (Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, iar „reprezentantul” Lui nu poate fi!). Astăzi Vaticanul, ca orice stat, uzează de di­plomaţie, încheie acorduri politice cu alte state, are prim-mi­nistru, miniştri, ambasadori, gardă, agenţie de ştiri şi mai ales bănci, prin care influenţează economia internaţională, fiind ac­ţio­nar la mari societăţi şi participând la tot felul de afaceri.

5. Satisfacerea dreptăţii divine

Începând cu secolul al XI-lea a fost formulată opinia, care mai târziu a devenit dogmă fundamentală a Papismului, că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume spre a fi răstignit pentru a satisface drep­tatea dumnezeiască ofensată de păcatul omenesc. Prin această erezie este denaturat chipul lui Dumnezeu-Tatăl, iar viaţa creştină se îmbibă cu un in­tens duh legalist. Desăvârşitul şi Multînduratul Dumnezeu dobândeşte însuşirile omului pătimaş – este ofensat, Se mânie, Se indignează, Se răzbună – şi Se transformă în judecă­tor neîn­du­rător şi pedepsitor nemilostiv. Păcatul nu este considerat o boală a sufletului, ci o abatere vrednică de pedeapsă şi o ofensă adusă lui Dumnezeu. Nevoinţa pentru mântuire nu are drept scop vindecarea de patimi, învie­rea omului din moartea păca­tului şi unirea lui cu Dum­nezeu, ci îmblânzirea lui Dumnezeu, justificarea omului şi eliberarea lui de vinovăţie prin fapte bune, peni­tenţe, diferite făgăduinţe ş.a. În cele din urmă, relaţia de dra­goste dintre Dumnezeu şi om se schimbă în relaţie de tranzacţie. Este vorba aşadar despre răsturnarea învă­ţăturii Evangheliei dragostei şi întoarcerea la forme primitive de reli­giozitate.

Teoria despre satisfacerea dreptăţii divine a le­giferat violenţa şi a oferit o acoperire de tip teo­logic Cruciadelor, „Sfintei” Inchiziţii, răz­boa­ielor religioase: Exterminarea vrăjmaşi­lor credin­ţei satisface dreptatea divină şi purifică sufle­tele victimelor!

În cadrul acestui climat judiciarist a fost formulată şi dogma contrară Sfintei Scripturi despre purgatoriu. Potrivit acesteia, în purga­toriu zice-se că se duc sufletele oamenilor după moar­tea lor, pentru a se chinui temporar în foc şi a se curăţi de pedepsele pentru păcatele lor. Pentru o mai grabnică scăpare a lor din purgatoriu, a fost năs­cocită instituţia absolvirii de pedeapsă, care se bazează pe teo­ria judiciaristă a meritelor prisosi­toare: adică, în viaţa lor pămân­tească, Hristos şi Sfinţii au săvârşit o mulţime de fapte bune, vrednice de răsplată. În felul acesta, s-a creat o visti­erie de merite priso­sitoare. Papa, care crede că este administratorul acestei vistierii, scoate din surplusul ei o parte pentru a dezlega pedepsele păcăto­şilor. În vremuri mai vechi absolvirile de pedeapsă au fost şi motiv de abuzuri, adică au fost folosite pentru adunarea nelegiuită de bani, prin comercializarea cunoscutelor „indul­genţe”. În felul acesta, harul şi mân­tuirea au fost subordonate logicii datoriei şi răs­cumpărării.

6. Mariolatria

În Ortodoxia noastră Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este cinstită mai mult decât toţi Sfinţii, de aceea este numită şi Preasfânta. În Papism însă, dintr-o pietate greşită, i se acordă adorare. Însă adorare se cuvine numai lui Dumnezeu Cel în Treime. Şi astfel au fost formulate dogmele:

a) „Imaculata concepţie” a Maicii Domnului, potri­vit căreia ea a fost zămislită fără păcatul strămoşesc;

b) mutarea ei cu trupul şi cu sufletul la Cer, fără a cunoaşte moarte şi îngropare (în timp ce Hristos a murit şi a fost îngropat!).

Prin aceste erezii Preasfânta Născătoare de Dumne­zeu este ri­dicată până la Dumnezeirea Treimică, ajungându-se până la punctul de a se discuta şi despre „Sfânta Tetradă”!

7. Născociri (inovaţii) liturgice

Înstăpînirea raţi­onalis­mului în „Biserica” Papală nu a lăsat neatinsă nici viaţa litur­gică. Vom menţiona aici pe scurt numai câteva din­tre inovaţiile litur­gice.

Botezul este înlocuit cu o „stropire” simbolică. Mirungerea se săvârşeşte numai de către episcopi, după destui ani de la Botez. La „Liturghia” lor nu se foloseşte pâine dospită cu drojdie, ci azimă (ostia) iudaică. Celi­batul este obli­gatoriu pentru toţi clericii. Sfântul Maslu se săvârşeşte numai pentru cei ce sunt pe moarte. Săr­bătorile biseri­ceşti se secularizează şi se preschim­bă în ceremonii fantas­magorice (a Inimii lui Iisus, a Sfintei Consacrări ş. a.). Postul se desfiinţează în fapt, de vreme ce prin hotărârile Conciliului Vatican II zilele de post sunt drastic limitate şi felul postirii n-a fost fixat cu exactitate, în timp ce se oferă „posibilita­tea de a se înlocui în totali­tate sau în parte legea postului şi a înfrânării cu alte fapte de pocăinţă, cum sunt faptele dragos­tei faţă de aproapele sau alte fapte de evla­vie”[9].

Traducere din limba greacă de Ieromonahul Ştefan Nuţescu, după originalul: Παπισμός χθές καί σήμερα, Sfânta Mănăstire Paraklitu, Oropos – Attiki, 2009



[1] Ioan 15, 26.

[2] Uneori, mai ales în ţările ortodoxe, papistaşii rostesc Crezul fără Filioque. Lucrul acesta se face din motive propagandistice, iar nu fiindcă pentru ei Filioque a încetat să mai fie considerată o dogmă de credinţă esenţială. De altfel, ştergerea acestui cuvânt din Sfântul Simbol nu are nici o însemnătate dacă nu este înlăturată şi teologia scolastică care l-a creat pe Filioque şi toate celelalte erezii papale.

[3] II Petru 1, 4.

[4] Arhim. Gheorghie, Egumenul Sfintei Mănăstiri Grigoriu, Ortodoxia şi Romano-Catolicismul (Papismul), Ed. Sfintei Mănăstiri Grigoriu, Sfântul Munte Athos 2006, p. 19.

[5] Dimitriu Salaha, Ekklisia Katholiki (Biserica Catolică), în tomul I, Thrischies (Religiile), ed. „Ekdotiki Athinon”, Athena 1992, p. 133.

[6] Katihisi tis Katholikis Ekklisias, ed. Kaktos – Libreria Editrice Vaticana, Athena 1996, p. 293.

[7] Ioan 16, 13.

[8] Arhim. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, ed. Orthodoxos Kipseli, Tesalonic 1974, pp. 212, 220.

[9] Dimitrie Salaha, Ekklisia Katholiki…, p. 132.

Total
1
Shares
Previous Post

Cuvinte de folos ale Starețului Porfirie Capsocalivitul

Next Post

Patima fumatului și Sfântul Ambrozie de la Optina

Related Posts