Preot Alexandru Lungu
Ca firele de nisip lovite de valul ce ajunge la mal se pierd în negura timpului viețile noastre. Dar nu în numărul anilor se măsoară timpul nostru pe pământ, cât în dragostea pe care am împrăștiat-o în jurul nostru, asemenea bețivilor îndrăgostiți, ce își declară la fiecare întâlnire a privirilor iubire eternă, de ar știi câte furtuni se vor abate peste inimile lor ar îngheța timpul și ar încerca să-l închidă în căușul mâinilor și să nu-l mai elibereze vreodată.
Mi-a scris cineva odată: “Părinte, ce ar trebui să știe un viitor naș care acceptă să devină părintele sufletesc al viitorilor fini?”
Și am stat câteva săptămâni să rumeg aceste frământări, care le-am avut și eu când mi s-a cerut într-o zi de toamna târzie să iau mâna lui și să o așez peste mâna ei, iar ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.
Mai întâi, nașii ar trebui să devină liant al iubirii celor doi, acolo unde se fisurează pereții inimilor să așeze polenul cuvintelor drese cu multă grijă și atenție.
Nașii să-și croiască drum spre inimile finilor prin cuvânt, dar mai ales prin rugăciune. Într-o zi poate interveni oboseala sau lipsa înțelegerii între cei doi, se pot abate ispite din stânga și dreapta, nașii au datoria să fie scut și vestă de siguranță a casei fiilor duhovnicești.
Nașii pot să mustre de va fi nevoie, dar și atunci cu dragoste și măsură, fără a mâhnii și aduce întristare sufletelor celor care le sunt încredințați întru totul spre desăvârșire.
Nașii sunt Acasă pentru sufletele finilor, mai ales atunci când busola iubirii lor ar putea suferi modificări sau stricăciuni, iar drumul spre Acasă nu s-ar mai zări la orizontul inimilor finilor.
Nașii sunt părinții pe care i-am ales liber și asumat, dar față de care trebuie să nutrim sentimente de respect și dragoste, la fel de adânci și curate cum am avut și față de părinții după trup.
Nașii sunt extensia părinților după trup și cei alături de care cuvântul MAMĂ și TATĂ nu ar trebui să mai moară niciodată!
