Chiar dacă a fost un membru marginal al Rugului Aprins, Părintele Arsenie Papacioc a adus un plus de inteligență duhovnicească și un rafinament cum rareori întâlnești. Puțină lume știe că Părintele Arsenie Papacioc a fost închis o vreme, în temnița Aiudului, chiar în aceeași celulă cu Părintele Daniil Sandu Tudor…
A fost publicat recent unul dintre cele mai importante studii despre închisoarea de la Aiud. Este semnat de teologul și istoricul Dragoș Ursu și reprezintă teza acestuia de doctorat, intitulată Reeducarea și represiune în comunism. O istorie politică a închisorii Aiud (Ed. Corint, 2024). Pentru a înțelege atmosfera în care au fost obligați să supraviețuiască nenumărații martiri și mărturisitori creștini închiși în temnițele comuniste, această carte este fundamentală.
Una dintre figurile emblematice ale Aiudului este Părintele Arsenie Papacioc (1914-2011). Despre acesta, cercetătorul Dragoș Ursu publică pagini esențiale fiindcă ilustrează între altele spinoasa problemă a legionarismului. Se știe, în tinerețe, Anghel (Arsenie) Papacioc fusese luat de valul legionarismului, fără să fi participat direct însă la extremismele mișcării legionare. Când a descoperit mistica reală și a primit haina monahală, Părintele Arsenie se dedica total Bisericii. Astfel încât, conform unor note informative, va polemiza intens cu confrații legionari. Iată una dintre declarațiile Părintelui, datată februarie 1960 (p. 267): „Legionarismul, astăzi, nu-și mai poate susține poziția lui politică – lumea a evoluat, antisemitismul, naționalismul șovin, romantismul politic nu mai pot fi susținute în formula de ieri. A te crampona pe aceste poziții vechi înseamnă irosire inutilă de energie și, în ultimă instanță, sinucidere. Or, sinuciderea este în contradicție cu teza creștină. Primul comandament, azi, este salvarea Bisericii, și aceasta are nevoie de luptători”.
Cercetătorul Dragoș Ursu demonstrează cu acribie că în urma nenumăratelor discuții și polemici identitare petrecute în închisoare încă din perioada antonesciană „deținuții din «grupul misticilor» (Ioan Ianolide, Arsenie Papacioc, Marin Naidim, Virgil Maxim ș.a.) ridicaseră problema incompatibilității dintre legionarism și creștinism. Mai mult, Ilie Niculescu le recunoaște acestora «superioritatea morală», izvorâtă tocmai din faptul că înțeleseseră această tensiune (dintre legionarism și creștinism) și aleseseră să se detașeze de identitatea politică și să asume valorile credinței: «(…) în conștiința lor ei nu mai sunt legionari și condamnă legionarismul ca o aberație sau ca o erezie în raport de orientarea lor creștină (subl. MV)»” (p. 273). Iată că, studiate îndelung și competent, dosarele de arhivă, în cazul de față cele aflate la CNSAS, pot clarifica salutar trecutul țării și al Bisericii.
Creştinismul înmiresmat întruchipat de Părintele Arsenie Papacioc avea uneori nuanţe surprinzătoare: „A fi vesel înseamnă că deja eşti omul Cerului mai mult decât al pământului, decât al firii tale”, repeta adesea. Părintele recomanda constant „o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii ale unuia şi ale altuia”. Se înţelege că această stare este altfel decât veselia lumească.
„Nu recomand nevoinţe, recomand o stare de prezenţă permanentă.” Prezenţa – această constantă a căutătorilor isihiei – se mai numeşte în limbaj tehnic trezvie.
… Într-una din întâlnirile personale cu Părintele Arsenie Papacioc, acesta mi-a povestit despre dialogurile sale cu părintele Daniil Sandu Tudor, petrecute în închisoarea Aiudului. Cei doi au avut și mici polemici cordiale chiar, referitoare la treptele rugăciunii isihaste, ca între doi frați întru Hristos. O evidență, nu este locul aici pentru asemenea amănunte, mai ales că un nepriceput ca mine nici nu le înțelege. Chiar dacă am mai scris aceasta, voi evoca mai jos cele simţite şi petrecute cu ocazia ultimei dăţi când am avut o întâlnire de suflet cu Părintele.
… Era cu doar vreun an înaintea mutării sale la Domnul. Fiind cu ceva treburi în Constanța, mi-am lăsat un mic răgaz și l-am căutat din nou pe Părintele Arsenie la Mănăstirea Techirghiol. Am ajuns acolo pe o vreme închisă de primăvară îndărătnică. Ploua mărunt. Părintele se afla undeva în preajma chiliei – ieşise la aer pe o terasă, însoţit de o măicuţă, pentru a se mai întrema. Îndeobşte, îl găseai în chilia sa aflată în căsuţa din curtea mănăstirii şi, desigur, la Biserică. Conştient că s-ar putea să nu putem vorbi – la uşa chiliei îl aşteptau deja mulţi oameni -, am cerut permisiunea să mă apropii ca să mă binecuvânteze. Consideram suficient și mult timp nu aveam.
„Cu ce treabă ai venit prin oraş?”, m-a întrebat Părintele. I-am spus, dar n-am intrat în amănunte, lucram pe-atunci în Ministerul Culturii, venisem într-o delegație pentru două chestiuni punctuale. Cea din urmă a însemnat o vizită la situl de la Basarabi. La minister eram în poziţia de a putea ajuta, un vis – obsesiv – de-al meu, la continuarea restaurării şi valorificării ştiinţifice, culturale, spirituale a acestui loc fascinant, dar aproape abandonat. „N-ai să faci nimic!”, mi-a spus surprinzător şi sec Părintele și a dat din mână a pagubă. Într-adevăr, în ciuda eforturilor mele ulterioare în privinţa sitului de la Basarabi-Murfatlar – inestimabil complex rupestru format din galerii, chilii şi Bisericuţe săpate în cretă datând din secolul al IX-lea -, nu aveam să reuşesc să dezmorţesc monstrul birocratic…
Părintele mi-a dat binecuvântarea sa, iar eu m-am retras în curtea mănăstirii. Am decis să mai aştept, să mă reculeg, mai aveam câteva minute libere. Peste vreun sfert de ceas, Părintele a decis să se întoarcă la chilie, sprijinindu-se de măicuţa care-l însoţea, căci mergea greu. Dar pentru a ajunge la chilie trebuia să treacă prin curtea mănăstirii, adică prin ploaie. Am observat că nu are umbrelă şi m-am grăbit să-i ţin umbrela mea. Părintele a protestat. La câte pătimise în cei 14 ani de închisoare, nu-l speriau câţiva stropi de ploaie. M-a luat însă de braţ. Ei bine, acele câteva clipe cât a durat drumul prin curtea mănăstirii au însemnat cel mai important moment care mi-a rămas de la Părintele Papacioc!…
Îmi vorbise de câteva ori despre rugăciune şi despre Rugul Aprins, sfaturile pe care mi le-a dat au fost uneori profetice. Nimic nu se poate compara însă cu cele petrecute în acele clipe! Fiindcă am realizat fulgerător că nu eu îl ajut pe el, care mergea greu, se-nţelege, ci el mă sprijină pe mine. Un nonagenar de o fragilitate înduioşătoare, al cărui chip ferm şi puternic poate sta alături de chipul oricărui mare Sfânt. Părintele părea uşor acum precum fulgul, dacă bătea vântul doar o părere, ziceai că-şi ia zborul…
Într-adevăr, Părintele părea că nu se sprijină de mine fiindcă nu putea merge prea bine, fapt cu totul secundar, ci pentru a nu-şi lua zborul spre tulburarea oamenilor. Era o evidenţă: el mă ducea în acea clipă de braţ şi nu eu pe el. Iar dialogul a continuat în chilie, căci m-a invitat înaintea celor care aşteptau deja, nu a fost decât prelungirea unui dialog firesc. Un dialog care, uneori, poate continuă și astăzi…
„Inima este o fiinţă în fiinţa noastră”, zicea Părintele Papacioc. Inima minunii de a fi luat de braţ de un Înger transmite inimii oricărui muritor un strop din senzaţia de unitate a acestei lumi. Căci, mai spunea Părintele Arsenie Papacioc: „Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Dacă ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare”…
Marius Vasileanu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
