Părintele Daniil (Curcă) – Aghioritul de la Kerasía

Discreți, dar mari nevoitori, părinții aghioriți români și-au lăsat amprenta în Sfântul Munte. Și dacă fiecare neam ortodox a adus în această patrie a monahismului și școală a sfințeniei ce a avut el mai prețios, se poate spune că românii îmbunătățiți au venit cu simplitatea și smerenia, dublate de o uimitoare bărbăție duhovnicească – aceste trăsături adânc înscrise în adevăratul nostru ADN spiritual.

Prin Bătrânul Daniil de la Kerasía vă punem înaintea ochilor un alt chip de Icoană, sfințit prin îndelungă nevoință, ascultare și smerită cugetare, după toate așezămintele și rânduielile luptei duhovnicești. (A.G.)

Într-una dintre convorbirile cu Bătrânul Dionisie de la Colciu, incluse în volumul „Despre monahism și Sfântul Munte Athos”, citim despre situația dificilă din anii ’30 ai veacului trecut, când nu era așa ușor să rămâi ca viețuitor în Athos. Cu acest prilej, își aduce aminte de un consătean de al său, care și-a îndreptat pașii spre Sfântul Munte la scurt timp după adoptarea noii cărți statutare a peninsulei athonite, una mult mai strictă cu privire la străini:

„În 1930 pare-mi-se, dacă nu greşesc, o venit din ţară de la noi, clandestin, un bun cunoscut al nostru cu care am învăţat la şcoală, şi-o venit să se facă călugăr. O venit clandestin, cu un vapor al unor negustori evrei; vaporul era plin de dobitoace, acele dobitoace trebuiau curăţate, şi-o venit până la Atena. S-o dat jos şi o venit cum o putut până în Sfântul Munte. Pe atunci eram la Kapsála şi i-am zis: «Măi, frate Dimitrie, nu poţi sta aici, că noi suntem aproape de Kareía şi poliţia trece deseori pe aici şi, dacă te-a prinde, o să te dea afară». Şi-o fost nevoie şi l-am dus noi în pustiile Athonului, la Kerasía, unde era un părinte, unul Ioan, care trăia într-o peşteră şi împrejurul peşterii avea câteva straturi de bob, cu aceea trăia. Şi când Dimitrie s-o dus acolo, Ioan i-o spus: «Eu te primesc, da’ uite că aici e pustie şi e greu», dar acela s-o împăcat: «Cum o fi, părinte, o bucată de pâine scot eu». Ei, da’ poliţia l-o găsit. Acuma, când l-o găsit acolo poliţia, el s-o prefăcut că-i nebun. Cutare, ba cutare, el fel de fel, l-o lăsat un timp poliţia. După un timp, cincisprezece zile, iar o venit poliţia. El tot aşa o făcut şi aceia o rămas convinşi că-i bolnav. Da’ altfel, dacă era sănătos, trebuia să-l scoată forţat afară. Aşa erau legile timpului aceluia.”

Așa apare întrebarea: Ce s-o fi întâmplat cu fratele Dimitrie, a cărui râvnă de a se nevoi în Grădina Preasfintei a fost atât de mare? Nu mică ne este bucuria să aflăm că a ajuns un călugăr sporit de la care au avut folos duhovnicesc atât cei care l-au cunoscut, cât și cei care îi citesc viața și izbânzile.

„Ce o să zică Îngerul care ne vede?”

Tânărul Dumitru s-a născut în satul Vorniceni, în luna martie a anului 1908, ca fiu al lui Teodor și al Profirei Curcă. Era în floarea vârstei când a simțit chemarea monahală, căreia i-a răspuns fără preget. Din mărturia Bătrânului Dionisie înțelegem că hotărârea de a rămâne în Sfântul Munte i-a fost încercată serios încă de la început, însă nu s-a lăsat biruit și, la câțiva ani de la venirea sa, în 1934, a fost tuns monah cu numele de Daniil. Starețul căruia s-a încredințat pe calea virtuților era un consătean de al său, Bătrânul Ioan Agachi, numit și „prorocul”, din pricina harismei sale, sub a cărui povățuire a stat aproape trei decenii, până când acesta a trecut la cele veșnice. Mai departe, la rândul său, și-a continuat nevoința călugărească în acel loc ținând cu mare acrivie predaniile Bătrânului său. De pildă, toate cele de trebuință le căra cu spatele, cu o traistă mare specifică asceților, așa cum a moștenit de la Starețul său: „Noi suntem trăistari. Orice am avea nevoie o să aducem cu spatele. Nu avem mular”. Și avea o conștiință atât de curată, încât nu a făcut vreun pogorământ în acest sens. Un ieromonah scria despre acest lucru: „Odată, fiind încă începător, urcam în Kerasía cu mularul. Aproape de locul numit «Cruce», l-am găsit pe Bătrânul Daniil că urca și era încărcat (de obicei cu o greutate mai mare de 30 de kg). «Ghero-Daniil», cobor, «urcă, pune traista în lateral!». «Nu! Ce o să zică Îngerul care ne vede?». Era de neînduplecat. Bătrânul său, care nu primea înlesnirile, înainte să moară i-a lăsat alt canon: «Daniil, când o să îmbătrânești, ori rămâi aici la chilie și mori, ori, dacă nu poți să te îngrijești singur, să mergi la mănăstire. Să nu devii povară în altă parte». Și de câte ori l-am rugat să vină la chilie să îl îngrijim, el, ca o stâncă neclintită: «Nu poate, bre copile, are canon»”, referindu-se la sine însuși.

Părintele Daniil era la fel de serios și în lupta cu patimile sau cu obișnuințele omului vechi, chiar dacă era înaintat în vârstă. Același ieromonah nota: „Odată, l-am găsit îngrijorat în chilie. Îl întreb ce se întâmplă. «Are război, înțelegi?». Și a adăugat, arătându-și trupul: «Vrea mâncare, vrea somn, e, e, las’ că-i arăt eu…»”. Iar un alt părinte dă mărturie despre aceeași hotărâre a bătrânului: „Într-o zi am pornit să îl întâlnim împreună cu bătrânul monah Daniil din obștea Daniileilor cu care s-a întâmplat să mă găsesc la Kerasía. Când am ajuns ne-a primit cu multă bucurie, chiar dacă a trecut printr-o ispită mare în acele zile și ca să biruiască ispita și gândurile, a înghițit bulgări de cenușă și pământ, care însă l-au făcut să sufere mult”.

De asemenea, Părintele Daniil încerca să-i îmbărbăteze pe tineri în nevoința monahală. Un ascultător a fost trimis de Starețul său să încarce ciment de la port, iar Bătrânul l-a încurajat: „E, acum ești tânăr. Să lucrezi”. Altădată, când pleca la Tesalonic i-a spus: „A… mergi afară, pleci… Nu e bine. Monahul să rămâie aici. Preasfânta rânduiește”. Nu zăbovea mult la discuții, ci se retrăgea imediat, scuzându-se: „Haide, acum mergi. Eu face canonașul”[1]. Trecut de vârsta de 70 de ani, încă era „ca elasticul” și făcea nenumărate metanii zi și noapte. Chiar și la închinăciuni, mâna sa atingea pământul și așa i-a învățat și pe ceilalți, să facă metaniile complet.

Nu era împodobit cu diplome sau distincții lumești, ci mai mult decât acestea, cu un suflet nobil și cu o dragoste curată. Pentru că își avea chilia în apropierea cărării care coboară la port, părinții din acea zonă își aminteau că nu de puține ori le ieșea în întâmpinare ca să le aducă ceva: vara un pahar cu apă rece, iarna o băutură caldă.

„Cum, ia pachet Daniil fără să plătească?”

Cândva, guvernatorul politic al Sfântului Munte a dorit să trimită câteva lucruri asceților săraci. Câțiva i-au spus de Bătrânul Daniil românul, și astfel a ajuns un pachet și la chilia sa. Când a citit numele expeditorului, bătrânelul era nedumerit: „Guvernator politic – Republica Elenă, ce vrea cu mine guvernatorul politic? Ce, mă cunoaște Republica Elenă?”, și îndată a vrut să înapoieze darul: „Cum, ia pachet Daniil fără să plătească?”. Părinții din împrejurime i-au explicat că guvernatorul se va necăji și nu se cuvine să îl întoarcă, pentru că acela a trimis pachetul din dragoste, iar Bătrânul s-a hotărât: „Și eu iubesc guvernatorul. Daniil dă guvernatorului coș împletit, ia pachet”, și a cerut părinților să făgăduiască că-i vor trimite numaidecât coșul, ca să poată primi, la rândul său, pachetul. Guvernatorul a fost foarte înduioșat de simplitatea și sufletul nobil al Bătrânului Daniil, care i-a împletit un coș mare și frumos în semn de recunoștință.

Din punct de vedere bisericesc, Bătrânul Daniil era poziționat corect. Nu îl influențau diferitele grupuri de zelotiști din vecinătate, ci se împărtășea cu Sfintele Taine la mănăstirile sau chiliile din apropiere care erau în comuniune cu Biserica. Se necăjea mult când vedea că unii mireni se împărtășeau fără evlavie și, după Sfânta Liturghie, adeseori începeau să fumeze pe afară. Considera acest lucru o mare necinstire a celor sfinte și, odată, și-a schimbat locul unde mergea ca să nu aibă parte de tulburare. Adeseori mergea la Mănăstirea Sfântului Pavel, iar părinții vechi de acolo își amintesc cu evlavie de el: „Era foarte virtuos și ascet. Venea la fiecare priveghere și la marile sărbători. Venea aici mai mult, chiar dacă era la Kerasía, care aparține de Marea Lavră. Nu voia să îngreuneze pe nimeni. Orice îi dădeai: pâine, brânză, măsline, le lua. Și când venea următoarea dată, aducea la schimb mături. Era o figură sfințită. Stătea la priveghere nemișcat și toată noaptea se ruga. Nici măcar când era pauză după priveghere nu voia să meargă în cameră să se odihnească. După ce se termina Sfânta Liturghie și trapeza, lua ce era de luat, și pleca imediat pe jos la chilia sa, în ciuda vârstei sale, chiar dacă e o distanță destul de mare.

Bătrânul Daniil (†2022), protopsaltul din obștea Daniileilor de la Katunákia, a fost un părinte sporit care s-a îngrijit de mulți asceți din acele împrejurimi. Acestuia i-a prorocit Bătrânul Daniil românul: „Daniil, tu îngropi pe mine”, lucru care s-a întâmplat întocmai. În iarna grea a anului 1986, când a nins foarte mult, Părintele Daniil grecul, cu multă greutate, a ajuns la coliba omonimului său de la Kerasía, având cu el câteva medicamente deoarece a auzit că se îmbolnăvise. Când a ajuns, i-a găsit trupul neînsuflețit, așa cum i-a prorocit Bătrânul. A fost prohodit de trei părinți, care, în ciuda temperaturii scăzute, au avut parte de multă căldură sufletească.

Să avem parte de rugăciunile sale!

Material realizat de Nectarie Munteanu


[1] De obicei, apar verbe la persoana a III-a din cauză că fragmentele au fost preluate din limba greacă, iar Părintele Daniil vorbea o greacă „mai stricată”.

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 181 (februarie 2024)

Sursa: http://familiaortodoxa.ro

Previous Post

Radar duhovnicesc

Next Post

Menirea preotului este să semene pacea în jurul său și a comunității pe care o păstorește

Related Posts
Total
0
Share