Părintele Daniil Sandu Tudor, poetul mistic

Cu amărăciune constat insuficienta preocupare în a afla răspunsurile potrivite referitor la istoria noastră recentă. A le consemna onest, în lumina adevărului, decodificând cu deplină maturitate contextul istoric al acelor vremuri. Fondurile distorsionate ale dosarelor întocmite de Securitate sau de Siguranța statului tind să devină izvoare istorice principale, vecine cu absolutizarea: „Păi, dacă scrie în dosar… Așa este!” Poate tocmai din acest motiv adoptăm atitudini tot mai primejdioase, uitând, edulcorând și chiar omi­țând, ba chiar înfierând (furioși, acuzatori și năvalnici). Astfel de demersuri nu ajută.

Cercetarea faptelor nu trebuie făcută în pripă, cu resentimente, condamnând oameni deja condamnați, cum remarcăm că se întâmplă, iar concomitent îmblânzind condamnarea opresorului. O anomalie ce iată astăzi duce la nerușinarea fostei Secu­rități de a-și ridica monumente și comemora terifianta-i activitate.

Sigur că avem nevoie de răbdare, înțelep­ciune, dar și de curaj pentru cernerea fină a ade­vărului și pecetluirea lui într-o stare cât mai nealterată. Abia apoi, cu demnitate și cu sufletul împăcat, să întoarcem această neagră filă a istoriei, comemorându-ne martirii fără imixtiuni sarcastice proletare, ci ca un drept neclătinat al poporului nostru mult suferind (și al Bisericii noastre). În această cheie să păstrăm vie amintirea lor, a martirilor, căci în fața lui Dumnezeu toți au aceeași consistență ontologică (Facerea 1, 26).

Memoria mortis

Unul dintre acești impresionanți martiri ai neamului este Alexandru Teodorescu sau Părintele Daniil (Sandu Tudor) de la Schitul Rarău, și el o rană nevindecată din trecutul recent. Anul acesta, în 17 noiembrie, se împlinesc 60 de ani de la trecerea sa la Domnul, în împrejurări neelucidate, petrecute în temnița Aiudului. Citind certificatul său de „verificare a morții”, emis de Biroul Sanitar al închisorii Aiud, apar juste semne de întrebare cu privire la cauza decesului. Redau textual: „Subsemnatul medic Dr. Balea Maria, certific prin prezenta că deținutul C.R. Teodorescu Alexandru, fiul lui Alexandru și al Sofia, condamnat la 25 ani T.G. (temniță grea, n.r.), a fost internat în spitalul Formațiunii 0622 Aiud în ziua de 16 XI 1962 până la 17 XI 1962 cu diagnosticul HEMORAGIE CEREBRALĂ – BOALĂ HIPERTENSIVĂ. Cauza morții fiind HEMORAGIE CEREBRALĂ. Aiud la 17 XI 1962”. Iar în fișa matricolă penală putem citi pe verso următoarea notă: „17 XI 1962 decedat, înregistrat la Sf. Pop. Aiud (Sfatul Popular Aiud, n.red.) în registru de acte de moarte la Nr. 156 din 17 XI 1962”. De atunci și până azi s-au scurs, iată, 60 de ani de când nimeni nu a condus nicio anchetă cu privire la acest deces, de vreme ce nici trupul nu i s-a mai găsit – cel mai probabil aruncat într-o groapă comună. Așa se încheia o viață. Și ce viață! Părintele Daniil, autentic martir, a avut un parcurs al lumii pământene uluitor, mânat de o sete de Dumnezeu cum numai Sfinții o pot avea. O dragoste pentru semeni, dar și o statornicie uluitoare în credință: încasând pentru asta cele mai crunte suplicii și privațiuni. Se cuvine așadar să-i închinăm rândurile următoare, amintindu-ne despre el. Trupul său, cel mai probabil, a fost risipit cine știe unde, atunci când comuniștii au construit în imediata vecinătate a Râpei Robilor cartierul de blocuri mun­citorești. Părintele Gavriil Vărvăruc, starețul Mănăstirii „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Aiud, îmi povestea cum tone de pământ au fost dislocate de acolo în anii ‘80 pentru fundațiile acelor blocuri. Este dovada certă a intenției comu­niștilor: de a șterge complet orice urmă a atrocităților comise.

Jurnalist, monah, inițiat la Muntele Athos

1925 a fost anul de turnură pentru Alexandru Teodorescu, făcându-și intrarea în publicistică și semnând pentru prima dată sub numele de Sandu Tudor. Și-a început activitatea jurnalistică la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, arătându-se încă de pe atunci un partizan al ortodoxismului literar. În profesia și vocația de jurnalist, dar și de poet, Sandu Tudor a excelat, iar ca probă de netăgăduit în acest sens stau cuvintele lui George Călinescu, care îl numea în Istoria literaturii române – compendiu: „poetul oficial al Gândirii”. A tipărit un volum de versuri intitulat Comornic, iar în anul 1927 scrie primul acatist: Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În anul 1929 a întreprins o călătorie de câteva luni la Sfântul Munte Athos. Primește aici o experiență inițiatică de la un călugăr român stabilit în Athos, care l-a cufundat spiritual în apele înalte ale trăirii întru Duhul Sfânt. Aceste practici l-au legat definitiv de viața în spirit filocalic, descoperind tainele Rugăciunii inimii, precum și tehnicile pe care le presupunea cultivarea acesteia.

Inițiator al Rugului Aprins

Pentru scurt timp, în noiembrie 1942 a fost arestat din cauza „vechilor sale convingeri de stânga” și trimis în lagărul de la Târgu Jiu, de unde a fost mai apoi eliberat. După experiența unei căsnicii ratate, în anul 1944 a decis să se mute într-o chilie de la Mănăstirea Antim. La Antim, împreună cu monahul refugiat Ioan Culîghin (cel ce a adus la noi în țară vestita Icoană a Rugului Aprins și având binecuvântarea stareților de la Optina pentru practicarea Rugăciunii inimii) au devenit principalii inițiatori ai Asociației Rugul Aprins. O mișcare spirituală fără precedent în Biserica Ortodoxă și unică printre intelectualii români. Din această aso­ciație au făcut parte numeroși intelectuali mireni, dar și personalități duhovnicești, cum ar fi părintele Benedict Ghiuș, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Adrian Făgețeanu, părintele Petroniu Tănase, părintele Arsenie Papacioc, părintele Sofian Boghiu, dar și unii viitori duhovnici, precum părintele Nicolae Bordașiu, ori părintele Andrei Scrima, care în cadrul unor conferințe organizate regulat, în chiar sala de lectură a Bibliotecii Sfântului Sinod, existentă și astăzi la Mănăstirea Antim, dezbăteau teme ale spiritualității creștin-ortodoxe precum „Isihasmul”, „Iisus – Logosul întrupat”, „Rugăciunea inimii” etc.

La Mănăstirea Antim, Sandu Tudor a fost tuns în monahism sub numele de Agaton, iar mai târziu, la 12 martie 1950, hirotonit ieromonah și duhovnic de către Mitropolitul Olteniei, în Catedrala Sfântului Dimitrie din Craiova. A fost arestat și condamnat la doi ani de închisoare pentru pretinse ilegalități comise pe frontul de est, unde luptase în cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind închis pentru prima dată în înfiorătorul Fort 13 de la Jilava. Reîntors în anul 1952 în rândul monahismului, a primit schima mare la Sihăstria Neamțului, luând numele de Daniil. Ulterior, ieroschimonahul Daniil s-a așezat ca egumen la Schitul Rarău.

Lumina dintre zidurile Aiudului

Regimul ateist recent instalat la noi în țară nu putea lăsa nepedepsită o astfel de mișcare spirituală precum Rugul Aprins, de întărire a credinței creștine. Astfel, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 este din nou arestat alături de un lot de 15 persoane ce va fi denumit de comu­niști „lotul Alexandru Teodorescu și alții”. Procesul care a urmat nu a fost decât o clasică înscenare, de fapt o nouă ofensivă dusă împotriva Bisericii, care avea să culmineze cu Decretul 410 din 1959. Un demers ce avea ca intenție închiderea mănăstirilor de la noi din țară.

În 29 octombrie 1958 este condamnat la 25 de ani de temniță grea de către Tribunalul Militar Regiunea II București pentru uneltire, fiind catalogat de comuniști ca legionar. În 3 noiembrie același an a ajuns pentru a doua oară la Jilava, închisoare de tranzit, ca mai apoi să ia calea Aiudului – ultima destinație. Aici s-a întâmplat o minune incontestabilă, una din numeroasele trăite de deținuții politici întemnițați. În plină iarnă a fost băgat împreună cu un prieten medic la „alba”, „ghețărie” sau „frigider”, cum erau supranumite carcerele congelate ale Zarcăi. Iarna se atingeau în interior temperaturi de -30ºC. Pereții și podeaua erau acoperite cu un strat gros de gheață. Părintele Daniil s-a așezat pe jos cu mâinile întinse în semnul Sfintei Cruci și i-a spus prietenului său să se întindă peste el și împreună au rostit aceeași Rugăciune a inimii, pe care o știa și o practicase încă din libertate neîncetat. Cele 8 zile cât au fost închiși, mărturisea medicul, au părut câteva zeci de minute, timp în care o lumină i-a învăluit. Gardienii, după aceste 8 zile scurse, nu puteau crede că nu au găsit două trupuri congelate, ci doi oameni vii și calzi.

Așa cum spuneam și la început, comemorăm 60 de ani de la moartea slujitorului lui Dumnezeu Daniil-Sandu Tudor, survenită și consemnată în data de 17 noiembrie 1962 la Aiud în condiții neelucidate. Mai mult decât atât, conform fișei matricole penale, aflăm că familia a fost înștiințată despre deces după mai bine de două luni: Cu J 96769/4.II.1963 ord. pt. comunicarea decesului familiei decedatului. Să fie această tergiversare un semn că aveau ceva de ascuns sau doar o crudă insolență?

Laurențiu Cosmoiu

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
35
Shares
Previous Post

Spitale şi catedrale

Next Post

Când calomniezi, mai ales persoane sfințite, poți deschide poarta sufletului pentru diavol

Related Posts