Creştinul nu îşi măsoară viaţa cu timp, ci cu veşnicie. Capacitatea de a iubi a omului este scânteia care i-a făcut sufletul parte din veşnicie. Capacitatea de a iubi pe Dumnezeu este o dovadă că sufletul este făcut ca să fie veşnic. Creştinii nu sunt născuţi pentru un anume timp, ei sunt născuţi pentru veşnicie. De asta Dumnezeu nu ne-a dat un anume timp, pe care apoi să ni-l ia înapoi. El ne-a dat veşnicia. Miracolele şi lucrurile grozave pe care le aşteaptă oamenii sunt în plan pământesc, în planul dumnezeiesc omului i se rezervă viaţă şi iubire. Împlinire prin iubire, mai bine zis.
De lipsă de timp se plâng cei care nu lucrează după un plan, care se împrăştie în foarte multe lucruri inutile. Timpul nu-l măsori cu ora, ci cu faptele. Credinţa este axa pe care se dezvoltă firea umană. Românii, care au credinţa ortodoxă, care sunt fii ai lui Iisus Hristos, nu pot fi, structural, decât oameni ai păcii şi ai iubirii. Cine nu caută continuu un folos sufletesc din ceea ce face, trăieşte în afara vieţii. „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20; Ioan 14, 23). Asta e rugăciunea, deschiderea uşii ca să intre Lumina cea bună.
Pentru rugăciune, creştinul are nevoie, de cele mai multe ori, de un îndrumător. De asta sunt preoţii, călugării. Creştinul trebuie să-l întrebe pe călugărul în care are încredere cum să se roage şi acesta trebuie să-l îndrume. Preotul care nu e soldat în prima linie, care nu e învăţător şi doctor de suflete, atunci să se lase de misiune. Că o misiune e toată viaţa sa, că pe cât de exemplară îi e viaţa, pe atât de exemplară trebuie să îi fie trecerea dincolo.
Sfânta Liturghie este pentru un creştin scara pe care urcă. Şi fiecare urcă după cât este de pregătit. În timpul Sfintei Liturghii, slujitorul din Altar şi credinciosul sunt una, fiecare îl ajută pe celălalt să urce, să se înalţe de la condiţia de om la aceea de fiinţă îndumnezeită. La Biserică vii ca la o întâlnire cu Hristos şi pentru asta te cureţi de zgura lumii. La Biserică nu vii ca să câştigi ceva anume, vii ca să înveţi care e sensul vieţii adevărate. Când câştigi ceva anume, te împovărezi; când ştii pentru ce trăieşti, te eliberezi. Ce înseamnă vindecarea prin rugăciune? Rugăciunea e medicament pentru sufletul care şi-a luat în responsabilitate trupul. Tu te rogi lui Dumnezeu să-ţi dea binele şi Dumnezeu Se roagă de tine zilnic să faci binele. Dacă tu faci binele aproapelui, şi Dumnezeu îţi va face bine. E o regulă care nu a fost niciodată încălcată, pe care creştinii o cunosc.
Se văicăresc doar oamenii care nu se raportează la Dumnezeu şi la binele dat de Dumnezeu, ci se raportează doar la ceea ce are vecinul, care crede că Dumnezeu l-a neîndreptăţit pe el şi i-a dăruit celui de alături mai mult. Dumnezeu dă mult fiecăruia, dar slaba credinţă ia cu uşurătate toate darurile. Cine se plânge toată ziua, cine se văicăreşte, nu lui Dumnezeu slujeşte, ci diavolului. Nemulţumirea continuă e o boală a sufletului, e slabă credinţă.
Dacă în închisorile comuniste, acolo unde creştinul a cunoscut limitele umilinţei şi ale suferinţei, românii noştri nu ar fi avut nădejde, acum nu ar mai fi fost niciunul în viaţă, niciunul nu ar mai fi ieşit viu. Dacă îţi pierzi nădejdea, uşor îţi pierzi şi viaţa. Ca să-l supună pe creştin, cei care zic că sunt la conducerea lumii trebuie să-i ia nădejdea. Un om fără nădejde e ca o haină nefolositoare. Fără credinţă nu există nădejde şi fără iubire nu există credinţă. Dacă toţi creştinii ar fi uniţi în nădejde, nimic nu i-ar putea înfrânge.
La televizor – de dimineaţa până noaptea i se spune românului că nu mai e nicio speranţă de trăit. Că totul e negru. Că va fi foamete, că va fi cutremur, că va fi inundaţie, că va fi sărăcie. I-o spui azi, i-o spui mâine, i-o spui poimâine. Omul, care o duce chiar bine şi are cât îi trebuie acasă, începe omul să creadă că o să fie rău, că totul e negru, că totul este fără ieşire. Şi, din om plin de viaţă, bucuros că are familie, că are nepoţi, că are o viaţă frumoasă, începe să se plângă celui de alături, cel de alături se plânge şi el, că şi el se uită la acelaşi televizor, la aceleaşi emisiuni, şi aşa se ajunge la o jale mare. Şi ascultă de glasul televizorului şi al celui care îl minte, decât să asculte de cuvântul lui Dumnezeu, cel care a fost verificat într-o istorie de mii de ani.
– Părinte, în general, nu am văzut în presa scrisă ca ziariştii să fie preocupaţi de profunzimea unor gesturi făcute la Mănăstirea de la Petru Vodă.
– Vine unul de la ziar şi mă întreabă ceva. Eu îi răspund. Apoi în ziar apare ce vrea el să apară, o întoarce cum vrea el. Aşa vezi că te pune rău cu stăpânirea, cu alţii, din preajmă. Că dacă lui îi iese scandalul, el e câştigat, puţin îi pasă că pe tine te pune în război cu toată lumea. Asta ştiţi cum e? Ca atunci când un român fură un cablu de pe stâlpul electric şi lasă tot satul în întuneric, numai ca să aibă el singur un profit, şi nu-i pasă de cât suferă ceilalţi, lui să-i fie bine! Ziariştii care manipulează pe oameni, pe români, sunt la fel de vinovaţi pentru starea de întuneric din sânul naţiei noastre ca şi politicienii, ca şi cei care fac răul cu program. Ziariştii de azi sunt un fel de mercenari în slujba celor care îi plătesc, ei nu se raportează la adevăr şi la principii. Când vorbeşti în numele mai multora trebuie să fii responsabil pentru ce spui! Dar să ştiţi că nici altă dată ziariştii nu au fost altfel, au spus numai partea de adevăr care le convenea. Dar ziarul nu e Biblia, aşa că Adevărul trebuie căutat numai acolo unde suntem siguri că Îl găsim.
De la îndoială porneşte căderea credinţei. Îndoiala înmoaie şi inima cea mai puternică, mută şi piatra de temelie a oricărei cetăţi. Creştinul care se îndoieşte numai o clipă de credinţa sa se prăbuşeşte în hăul păcatului. Dacă o pasăre numai o clipă s-ar îndoi că ar putea să zboare, s-ar prăbuşi din zbor. Crede şi nu te îndoi. Credinţa este dragoste, iar dragostea nu pune condiţii.
Dumnezeu ne-a dat ştiinţa ca omul să stăpânească pământul, şi nu ca să fie prilej de cădere. De asta toate planurile duşmanilor credinţei sunt fără însemnătate în faţa puterii lui Dumnezeu. Cu asta trebuie să se înarmeze creştinul, cu încredere în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh, în armata cea curată a Îngerilor, în puterea cuvântului Sfinţilor Părinţi şi astfel va dobândi adevărata izbândă.
Bunul creştin este un om liber de patimi, iar libertatea se obţine numai prin urmarea virtuţilor. Că zice Evanghelistul Ioan: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Iar în Pateric găsim: „Prin nicio altă greşeală nu duce diavolul mai uşor în prăpastie, ca prin aceea că îl înduplecă să lase sfaturile Părinţilor şi să urmeze judecăţii şi voii sale”.
România e o ţară cu pământuri roditoare, mănoase. Din păcate, ţăranul român a cam pierdut rostul trebii, acum e orăşean în Italia sau în Spania, e slugă pe acolo. Dacă nu se va întoarce la pământ, ca la izvorul belşugului, românul va tot flămânzi şi se va plânge că nu are. D-apoi şi politicile noastre par făcute ca omul să nu fie stăpân pe ceva anume, să fie nesigur, să depindă de pomana statului sau a străinului. Tot mai puţini adună tot mai mult. Planul e ca în zece, douăzeci de ani să existe câteva miliarde de sclavi la nivel planetar, care să slujească la vreo câteva sute de stăpâni. Diavolul se foloseşte de una dintre armele sale cele mai eficiente: lipsa de măsură a omului! De la un moment încolo, bogaţii nu mai văd oameni în jur, ci numai grămezi de bani. E de plâns bogatul care e nefericit că nu are cât ar vrea! Nefericirea lui e mai mare decât a săracului care abia de o duce de azi pe mâine.
Un tată a venit din Italia, unde muncea şi, cum avea puţin timp, şi-a luat repede copilul de cinci, şase anişori, pe care îl lăsase în grija unei mătuşi, şi s-a dus cu el în oraş şi i-a cumpărat maşinuţe, hăinuţe, dulciuri, minge şi altele, de i-a umplut câteva sacoşe. „Ce vrei să-ţi mai iau?”, l-a întrebat tatăl, mulţumit în sinea lui că i-a cumpărat de toate, dar contrariat de faptul că băieţelul nu se bucura după aşteptări. „Vreau să mă iei în braţe” i-a zis copilul, abia atingându-se de jucării şi dulciuri. Din acel moment, tatăl a priceput că nu trebuie să mai plece de lângă copilul său.
Românul a ieşit din comunism cu o frică şi cu un conformism care îl face să cadă rapid în condiţia de slugă. O spun cu durere, să mă ierte cei care se simt jigniţi. Este vremea muceniciei! După părerea mea, ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă.
Creştinii care au înţeles gravitatea momentului acţionează fiecare acolo unde este. Salvarea nu este la grămadă, salvarea este individuală, deşi lucrarea este mai la îndemână când este colectivă. Să lucreze fiecare cu pruncul său, cu fratele său, cu prietenul, cu vecinul, ca să ne ajutăm să nu cădem. Aceasta este una dintre marile virtuţi ale creştinului, că-l ajută pe cel din preajmă.
Planul lui Dumnezeu nu este ca un fapt divers, la îndemâna oricui. Dar creştinul trebuie să ştie ceea ce spune tot Evanghelistul Luca: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi, astfel, ziua aceea să vină fără veste asupra voastră” (21, 34).
Dumnezeu judecă numai cu măsura faptei şi nu greşeşte niciodată în judecata Sa. Îmi amintesc un fapt pe care mi l-a spus cineva, nu demult. Într-un sat de lângă Piatra Neamţ, după venirea comuniştilor la putere, un sătean din categoria calicilor şi puturoşilor, dar unul dintre acei care s-au pus în slujba noii puteri, a luat cu mâna lui o parte dintre Icoanele din Biserică şi le-a aruncat în Bistriţa. Creştinii din sat s-au cutremurat şi au aşteptat multă vreme ca Dumnezeu să dea un semn care să-l pedepsească pe acel om. Vremea trecea şi oamenii aproape că uitaseră de întâmplare, ei refăcuseră iconostasul, lucrurile intraseră în normal. Numai că într-o zi au auzit larmă pe malul Bistriţei. Cel care aruncase Icoanele, beat fiind, căzuse în Bistriţa şi tot încerca să se apuce de mal, dar ori de unde prindea, malul se surpa. Şi asta până s-a înecat; nimeni nu a apucat să-l scoată. Şi mântuirea şi pedeapsa sunt rânduite şi vin la timpul lor. Dar Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
– Cât va ţine Europa în forma aceasta, unificată? Cum vedeţi viitorul acestui conglomerat de naţiuni, de mentalităţi, de culturi?
– Europa va rămâne aşa, unificată, cât ţine balul de unire, cu felicitări, cu discursuri. Apoi va fi problema şefiei, care e mai mare, mai important. Neamţul va zice că el e mai mare, francezul va zice că el e acela, italianul va zice că el! Şi aşa, ţările mici se vor simţi neglijate. De asta, în zece, cincisprezece ani, ţările din Europa vor răsufla uşurate când îşi vor recâştiga independenţa la care tot ele au renunţat fie de bună voie, fie prin manevre. Cele mai stoarse vor fi ţările mici. Li se răpesc forţa de muncă şi inteligenţa, li se ia ce-i mai bun, iar ele se transformă în piaţă de consum. O naţie ca a noastră se reface greu, greu, pentru că nu-i vorba de un lucru, acolo e vorba de valori, de tineret, de meseriaşii cei mai pricepuţi. Nici în două generaţii nu se reface valoarea naţiei noastre, nu se reface ce s-a pierdut în două decenii.
– Părinte, vin asiaticii la noi acum, să ne facă drumuri, să facă agricultură. Cine va plivi, în viitor, „Grădina Maicii Domnului”?
– Dacă se vor vedea concuraţi, poate că românii noştri vor reacţiona şi se vor apuca de treabă. Eu cred că nu se vor lipi asiaticii de locurile noastre, au altă mentalitate, au altă structură. Veţi vedea că România va fi pentru ei doar o ţară de tranzit, nu vor rămâne aici. În „Grădina Maicii Domnului”, cum mai e numită România, pare să fie locul rânduit pentru ortodoxie.
Extras din cartea “Semnele vremii noastre. 7 întâlniri cu Părintele Justin Pârvu“, de Adrian Alui Gheorghe via http://manastirea.petru-voda.ro.
