Părintele Lazăr din Congo (I)

Viața Părintelui Lazăr Waseng, cel cu adevărat înviat din morți, este ca o gură de apă vie pentru noi. Trăiește minuni mari, ca apoi să ajungă și el făcător de minuni. Împodobit cu multe virtuți, dar mai cu seamă cu smerenie și ascultare, pururi alergând cu picioare vesele la ajutorarea aproapelui, acest Părinte simplu, cu inima largă, pare desprins din creștinismul primar, atunci când creștinii nu aveau aur și argint, ci doar pe Hristos (cf. Fapte 3:6).

Toate acestea îl fac pe Părintele Damaschin Grigoriatul să-l numească „primul Sfânt al Bisericii Ortodoxe din Congo”, deși se împlinesc anul acesta abia doi ani de la adormirea sa. Și totuși, dacă-i ascultăm povestea vieții, depănată în continuare de însuși Părintele Damaschin, nu vom putea decât să încuviințăm, uimiți. (A.S.)
 
Prima zi când piciorul meu a păşit pe pământul african a fost și prima zi din aprilie a anului 1990. Eram cu Părintele Meletie, ieromonah pe atunci, şi călătoream din Grecia în Cipru. În noaptea de 31 martie am luat avionul spre Zambia şi am ajuns în capitala Lusaka dimineaţă, la ora 8, de unde am luat alt avion până în Lubumbashi. După două zile, Părintele Chiril ne-a dus în Kolwezi, cu jeep-ul galben și rablagit al Părintelui Cosma Grigoriatul.

În vremea aceea eram foarte abătut, fiindcă nu ştiam niciun cuvânt în swahili. Mă ajuta Părintele Moise care, fiind băştinaş, mă învăța în fiecare zi cuvinte noi. Pe atunci eram uimit de prezența Părintelui diacon Lazăr. Nu avea în cele din afară nimic impresionant şi măreţ. Era un om mic de statură, simpluţ, însă foarte zâmbitor, şi alerga tot timpul după Părintele Meletie, ca să-l ajute. Episcopul de atunci al Africii Centrale, Timotei, se căia, precum spunea, că l-a făcut diacon. Ne mai spunea că pe diaconul Lazăr nu-l va preoţi niciodată, pentru că râde ca prostul.

Şi ce făcea zilnic în misiune Părintele Lazăr, pe atunci în vârstă de 50 de ani? Doar ascultare oarbă, lucrând neobosit această sfântă virtute. Săvârșea toate sarcinile pe care le dădea Părintele Meletie. Îşi sufleca poalele dulamei, îşi punea cizmele şi dădea cu mătura prin Biserică, după care spăla pe jos cu furtunul. Alerga apoi la altă ascultare. Ajuta la pregătirea mesei Părinților, apoi gătea pentru copiii din orfelinat. După aceea, făcea prescuri pentru Liturghiile săptămânale. Îl vedeai plin de făină, frământând în covată, transpirat, însă dăruindu-ţi zâmbetul lui smerit şi vesel.

Alteori îl vedeai udând grădinile sau spălând cămăşile celor care se botezaseră. Pregătea mâncarea cu mâna lui pentru cei din închisorile şi din spitalele oraşului. Citea pericopele evanghelice, le analiza şi dădea sfaturi întotdeauna cu un zâmbet plin de dragoste şi de căldură frăţească. Şi nu se oprea aici lista ascultărilor zilnice pe care le săvârşea Părintele Lazăr, cu o vădită răbdare, dragoste şi bunăvoință.

„Du-te înapoi, ca să faci misiune!”

După mai mulţi ani, virtutea Părintelui Lazăr s-a vădit tuturor, arătându-se foarte preţioasă. Iar eu, împins de un gând stăruitor, în anul 2013 l-am chemat să-i iau un interviu.

– Părinte Lazăr, blagosloviți! Ați vrea să stăm puţin de vorbă, să-mi spuneți câte ceva din viaţa Sfinției Voastre?

– Da, Părinte! Întrebați-mă tot ce vreți! Eu sunt om fără carte, dar dacă ştiu ceva, vă voi spune.

– Pentru început, spuneți-mi unde v-ați născut şi cum ați crescut.

– M-am născut în satul Sakanama din ținutul Sandoa, în 1942. Părinţii mei erau protestanţi metodişti. Am fost şapte fraţi ‒ cinci dintre ei au murit şi am rămas doar eu cu o soră, care s-a căsătorit în satul vecin. La un an după ce m-a născut, în 1943, mama mea a murit la vârsta de 21 de ani. Tatăl meu a murit peste câțiva ani, în 1947, la vârsta de 30 de ani. Așa am ajuns să fiu crescut de bunica din partea mamei. Dar după încă un an, în 1944, mi-a murit şi bunica. Și așa am rămas cu bunica din partea tatălui, care mă bătea foarte tare şi mă suduia. În fiecare zi eram foarte amărât din pricina chinurilor pe care le înduram. Am stat cu ea patru ani, apoi m-a luat unchiul meu, fratele mamei, și m-a dus în oraşul Kapanga, la 700 kilometri depărtare de Kolwezi. M-a lăsat acolo, iar el s-a dus în Kamina, unde se ocupa cu comerţul.

Apoi m-am îmbolnăvit de malarie şi era să mor. Atunci am fost lăsat în grija altui unchi, care era primar în satul Musumba şi trăia cu două femei. Acestea mă chinuiau, pentru că nu-mi dădeau de mâncare, ci o păstrau doar pentru copiii lor. Mai apoi m-au alungat şi m-au trimis la o altă rudă, în oraşul Sandoa. Unchiul meu, care era plecat în Kamina pentru a face comerţ, a venit în Sandoa cu bicicleta, la o distanţă de 360 kilometri, ca să mă ia de acolo, pentru că eram în primejdie de moarte din cauza malariei. Însă şi unchiul meu suferea de dureri cumplite de cap din pricina aceleiaşi boli. Cu toate acestea, m-a luat cu bicicleta şi ne-am întors în Kamina, unde am ajuns după două săptămâni.

Acolo, unchiul meu voia să mă dea la şcoală, însă nu avea bani. Cineva din ținutul Kasazi mi-a dăruit haine şi m-a trimis la o şcoală a metodiştilor, unde am mers până în clasa a cincea. Apoi am fost luat de un belgian pe nume Louis Vadry, la care am lucrat ca îngrijitor al casei lui. Avea o fermă de vaci, iar eu făceam ascultare în tot ce mi se spunea. Am stat cu el vreme de cinci ani, după care m-am întors în Kamina, la o distanţă de 20 kilometri, pentru studii. Am rămas acolo cu un alt belgian şi am muncit la brutăria lui vreme de trei ani. Trudeam din greu. După ce coceam pâinea, mergeam în oraş să o vând.

În 1960 m-au luat în armată, dar nu am stat decât o lună. Unchiul meu, care era primar al satului, a plătit o sumă de bani şi așa am putut pleca de acolo.

După o vreme, în 1962, pe când mă aflam în oraşul Kamina, într-o zi m-am îmbolnăvit, iar după câteva zile am murit. Pe atunci nu ştiam nimic despre Hristos. Eram păgân sau, mai degrabă, indiferent faţă de credință. Şi, pe când eram mort, a venit la mine un Părinte european, îmbrăcat în rasă neagră, şi m-a întrebat: „Cine eşti tu?” „Mă numesc Oscar”, i-am răspuns și l-am implorat: „Te rog, dacă poți, ia-mă lângă tine, pentru că sufăr!”. „Să vedem dacă numele tău este înscris pe listă”, mi-a spus el. Şi, pe când citea mai multe nume, s-a oprit în dreptul numelui meu şi mi‑a spus: „Încă nu ți-a sosit vremea să pleci. Trebuie să te întorci înapoi”. Așa că, în seara aceea, la cinci fără un sfert, am înviat. Sufletul meu s-a întors în trup.

Am fost foarte impresionat că Sfântul care mă vizitase citise mai multe nume din toată lumea care erau înscrise într-un fel de catastif. Erau acolo şi albi, şi negri, şi cei din rasa galbenă, şi cei din rasa roşie ‒ toţi eram înscrişi. Când Sfântul acela mi-a zis că trebuie să mă întorc înapoi, în timp ce plecam, mi-a strigat cu glas puternic: „Du-te înapoi, ca să faci misiune!”.

„Biserica lui Hristos este Biserica Ortodoxă”

În 1963, Tshombe a făcut guvernul său propriu în ținutul Katanga. A mers şi în Rusia împreună cu apropiații săi, dar americanii, în colaborare cu belgienii, de teamă că va lua regiunea Katanga şi o va despărţi de Congo, l-au otrăvit. Atunci a izbucnit războiul, iar eu m-am dus până la Sandoa pe jos.

În 1964, m-am întors în Kolwesi şi am muncit ca bucătar în casa unui belgian vreme de patru ani. Din 1968 până în 1983, adică timp de 15 ani, am făcut singur pâine şi prăjituri pe care le vindeam, ca să-mi pot asigura cele necesare traiului zilnic. În 1983 m-am căsătorit. Primul nostru copil a murit la vârsta de trei ani. Apoi au mai murit şi din ceilalţi copii pe care i-am dobândit. Din cei zece au rămas în viaţă doar trei: Atena, Eftimia şi Nicolae.

Soţia mea mergea la o comunitate protestantă din împrejurimi, numită „Maleba”. I-am promis că voi merge şi eu, dar în cele din urmă nu m-am mai dus. Am avut un vis: cineva, ca un Arhanghel, mi-a spus: „Să nu te duci acolo, Oscar!”. Acesta era primul meu nume. I‑am spus soției mele că nu merg, iar ea mi-a răspuns: „Ai demon, de aceea nu vrei să vii la biserica mea!”. I-am spus că Dumnezeul meu m-a oprit şi aştept ca Dumnezeu să-mi spună la ce Biserică să mă duc.

După trei luni, în 1980, am început să merg la biserica metodiştilor. Am urmat cursurile lor de cateheză şi, după şase luni, ne-a chemat pastorul să mergem să ne botezăm în râu. Dar sufletul meu se îm­potrivea şi nu m-am dus. Atunci conducătorul comunităţii de acolo m-a alungat din biserica lui, aşa că m-am dus la penticostali. Am ascultat și catehezele lor, apoi s-au făcut și acolo pregătiri pentru botez. Dar iarăşi o voce dinlăuntrul meu nu m-a lăsat să-i urmez.

A doua zi, înainte să mă alunge şi de acolo, m-am dus la biserica lor. Eram gata să intru înăuntru, fiind cu piciorul chiar în pragul uşii, când am simţit o mână cum mă prinde de ceafă. Am vrut să văd cine este şi de ce nu mă lasă să intru în biserica mea, dar nu am reuşit să-mi întorc capul şi să mă uit. I-am auzit doar vocea: „Oscar, Dumnezeu te iubeşte şi vrea să te mântuieşti. Dar biserica aceasta la care mergi nu este cea adevărată”. „Cine eşti Tu, Doamne, şi de ce mă oprești să intru?” „Dumnezeul cel adevărat m-a tri­mis şi vei face ce-ţi voi spune, ca să afli mân­tuirea. Biserica adevărată a lui Hristos este numai Biserica Ortodoxă. La aceasta să mergi, să te catehi­zezi, să te botezi şi te vei mântui”. „Şi aici, în Kolwezi, există Biserică ortodoxă? Unde să merg ca să o găsesc?” „Ia-o pe drumul acesta și lângă piaţă, aproape de poştă, este o Biserică ortodoxă”.

Oscar a plecat bucuros, gândindu-se la ce auzise de la vizitatorul necunoscut. Tot mergând, a văzut în partea dreaptă o biserică. Fără să stea pe gânduri, s-a apropiat de uşă, vrând să intre. Însă bărbatul acela puternic şi necunoscut a venit din nou, l-a prins de ceafă şi l-a oprit: „Unde ţi-am spus să mergi?” „În Biserica Ortodoxă, Doamne!”. „Aceasta este biserica papei, nu este adevărata Biserică a lui Hristos! Ieşi afară şi mergi tot înainte. După 700 de metri vei găsi o piaţă. În stânga e poșta, iar în dreapta e Biserica ortodoxă «Sfântul Gheorghe»”.

„În inima mea s-a aprins o flacără”

Într-adevăr, Oscar a plecat de acolo, împreună cu Simeon, un prieten al său pro­tes­tant, şi amândoi au mers grăbiți, simțind că parcă zboară de bucu­rie. În cele din urmă, au ajuns la Biserică. Părintele Lazăr mi-a povestit prima lui întâlnire cu Ortodoxia în felul următor:

– Când am ajuns la uşă, care atunci era deschisă, am înge­nuncheat şi am spus: «Dumnezeul meu, ajută-mă! Am venit aici pentru că Tu m-ai adus!». Apoi am intrat, cu inima tresăltându-mi în piept. Simţeam că nu păşesc pe pământ. I-am spus prietenului meu că simt înlăun­trul meu o mare bucurie. Priveam cu dragoste Icoanele Sfinţilor. Mă priveau şi Sfinţii, de parcă îmi zâmbeau. Era atunci vremea Vecerniei. Apoi am ieşit afară şi am stat de vorbă cu prietenul meu. El mi-a spus: „Dumnezeu te iubeşte şi te-a adus aici. Acel bărbat necunoscut te-a alungat de la protestanţi, apoi de la biserica catolică, şi Dumnezeu te-a adus aici. Aşadar, aceasta este Biserica adevărată!”. „Simt o mare bucurie în inima mea, Simeon. Ca şi cum m-aş fi născut a doua oară”.

Apoi m-am dus acasă şi am stat de vorbă cu soţia mea. I-am spus cu tărie: „Să vii la Biserica Ortodoxă!”. După ce a ascultat toată povestea, a fost și ea de acord şi a venit. În fiecare miercuri, vreme de trei ani, am ascultat catehezele Părintelui Cosma. Pe atunci, eram douăzeci de catehumeni. La 1 iunie 1983 m-am bote­zat, împreună cu soţia mea şi cu cei trei copii ai noştri. Cu totul s-au botezat în ziua aceea 350 de per­soane, deoarece sosiseră şi din alte parohii învecinate regiunii Kolwesi. În lista celor botezaţi, numele meu era scris la urmă. Atunci Părintele Cosma i-a spus secretarului Nawesi să-mi scrie numele primul pe listă.

– Părinte Lazăr, ce ați simţit în ziua când v-ați botezat?

– Atunci când am ieşit din colimvitră, am simțit că de pe mine a căzut o piele. După aceea, am simțit înlăuntrul meu o mare bucurie și libertate. Și am văzut cu ochii mei un porumbel care zbura deasupra capetelor celor nou-botezaţi. L‑au văzut şi alţi fraţi. I-am spus aceasta Părintelui Cosma, iar el mi-a răspuns: „Ai văzut aceste minuni pentru că tu eşti omul lui Dumnezeu”. „Dumnezeu m-a trimis aici. Eu nu ştiu nimic”, i-am spus eu. Părintele Cosma mi-a explicat că porumbelul Îl simbo­lizează pe Duhul Sfânt, aşa cum s-a întâmplat atunci când s-a pogorât la Bo­tezul lui Hristos în râul Iordan.

După botez, Părintele Cosma m-a ţinut aproape de el şi mi-a dat ca ascultare să gătesc mâncarea copiilor de la orfelinat. Atunci aveam la orfelinat şaptezeci de copii, pentru care misiunea noastră asigura hrană, adăpost, îmbrăcăminte, şcoală şi resursele pentru şcoală.

– Şi cum ați ajuns diacon?

– Părintele Cosma, în 1985, m-a îndemnat să devin diacon. Eu nu voiam, spunându-i că nu sunt vrednic şi că sunt păcătos. Însă el stăruia. „Am poruncă de la Hristos să te fac preot. Trebuie să primeşti. Aceasta este voia lui Dumnezeu pentru tine!”.

M-a recomandat aşadar mitropolitului nos­tru, Preasfinţitului Timotei, pentru a primi această înaltă slujire. Îmi amintesc şi acum următoarea întâmplare din ziua hirotoniei: când mi-am plecat capul în faţa Sfântului Altar şi Preasfinţitul şi-a pus mâna deasupra capului meu şi a început să-mi citească rugăciunea, în inima mea s-a aprins o flacără ca de lumânare. Eram atât de fericit şi L-am implorat pe Hristos să nu stingă această flacără din mine! Însă, după puţină vreme, s-a micşorat. Atunci L-am rugat stăruitor pe Hristos să nu mi-o stingă cu desăvârşire. O voce dinăuntrul meu m-a mângâiat, spunându-mi că va rămâne cu mine mereu o mică scânteie. Această scânteie o simt și acum, uneori crescând, iar alteori micşo­rân­du-se înlăuntrul meu.

(va urma)

Părintele Damaschin Grigoriatul

Traducere de Monahia Agatha Cojocaru

Sursa: http://familiaortodoxa.ro