„Prin Sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia într-înșii.” (Ps. 15, 3)
Păstor înțelept și grabnic ajutător celor din nevoi, Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) aduce în lumina mărturisitorilor creștini ai Bisericii Ortodoxe Români din secolul XX o strălucire aparte. Floare a darurilor dumnezeiești, asemănător Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești, modelul și ocrotitorul lui duhovnicesc, s-a dovedit un om de rugăciune și de acțiune, de carte și de arte, agonisind în sine prin multe nevoințe de-a lungul „primilor 90 de ani de viață”[1] harul Duhului Sfânt și străduindu-se să-l facă accesibil totodată și multor creștini dreptcredincioși[2]. Părintele Sofian a împlinit cuvântul Sfântului Serafim de Sarov: „Găseşte-ţi pacea şi în jurul tău se vor mântui mii de oameni”. Iradia linişte, dar nu liniştea unei tăceri mormântale, ci o linişte senină, în care auzeai sensurile profunde ale glasului dumnezeiesc. Aşa cum, în timpul rugăciunii, Dumnezeu ne grăieşte în tăcere şi în linişte, tot aşa în jurul părintelui Sofian, în acea ambianţă liniştitoare, senină a prezenţei lui, simţeai mireasma sfinţeniei.
Din acest motiv Părintele Sofian a fost iubit de credincioși, atât de cei apropiați, cât și de cei îndepărtați care nu-l cunoscuseră direct, personal. Școala monahală, erudiția academică, experiența mistică a „Rugului Aprins” și cuptorul detenției l-au format și i-au dat ocazia să rodească virtuțile creștine întru adânc, în discreție, mai ales că el evita și combătea orice formă de evlavie idolatră păguboasă de suflet[3]. Dar aceste roade cerești nu le-a păstrat pentru sine, ci cu iubire și mărinimie le-a împărtășit semenilor, dăruindu-le bucurii duhovnicești și totodată „purtând sarcinile” (Galateni 6, 2) lor, ridicându-le povara păcatelor și ajutându-i la îndreptare.
Multe sunt mărturiile credincioșilor aduse, în semn de recunoștință, pentru felul cum Dumnezeu a intervenit în viața lor în chip minunat la mijlocirea Părintelui Sofian. Unii au primit harul și ajutorul lui Dumnezeu prin cuvintele și sfaturile pline de înțelepciune rostite de Părintele în timpul spovedaniei sau chiar al discuțiilor față către față ori telefonic. Alții s-au bucurat și de atingerea lui când, după ce îi însemna lin cu semnul Sfintei Cruci, Părintele le pogora cerul pe cap odată cu mâna sa aducătoare de binecuvântare divină. Alții au primit harul și mângâierea lui Dumnezeu în timpul slujbelor săvârșite (Sfânta Liturghie, Priveghere, Botez, Cununie, Maslu, Aghiazmă) de Părintele Sofian care, prin prezența sa luminoasă, se armoniza în întregime cu Duhul lin al cântărilor Bisericii. Însă cei mai mulți s-au bucurat de rugăciunile lui care se ridicau la cer precum tămâia cea frumos înmiresmată și bineplăcută lui Dumnezeu, dar străbăteau nu numai cerul, ci și pământul și iadul cu toți cei vii și adormiți, drepți și păcătoși, pe care-i pomenea și-i învăluia cu dragostea sa.
1. Împodobit cu blândețe, smerenie și răbdare, în parte moștenite de la părinții săi binecredincioși, în parte lucrate cu multă veghere de sine în nevoințele duhovnicești ale vieții monahale, Părintele Sofian s-a oferit pe sine Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu toată inima, de aceea Însuși Domnul a viețuit întru el și l-a făcut făclie luminoasă a virtuților creștine prin viața, cuvintele și faptele sale. Iar acest exemplu viu al purtării sale cuviincioase era „cuvântul cu putere multă” spre vestirea și plinirea Evangheliei lui Hristos nouă, celor ce l-am întâlnit, era începutul trezirii noastre din monotonia unei vieți inerțiale, moleșite de neștiință, lenevie și alte păcate. S-a făcut, așadar, mai întâi pe sine vas ales al Duhului Sfânt printr-o credință lucrătoare și statornică zi de zi, clipă de clipă, dobândind înțelepciunea și iubirea lui Dumnezeu cu care se ostenea apoi, ca un adevărat medic sufletesc, la vindecarea și luminarea noastră. Aceasta este cea dintâi și marea minune săvârșită de Părintele Sofian, asupra lui însuși: s-a vindecat pe sine printr-o păzire a unei rânduieli constante de rugăciune personală, milostenie și rucodelie (slujire, studiu și pictură) în viața cotidiană prin care-și sporea legătura cu Dumnezeu, cu Sfinții și Îngerii Săi. El a împlinit întru totul cuvintele Domnului care a zis: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți!”[4] (Luca 4, 23) și „Luați jugul Meu asupra voastră şi învățați-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veți găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29).
2. Cu această odihnă a sufletului său ne molipsea și pe noi, chiar dacă noi doar îl privea de departe sau de aproape, cu atât mai mult cu cât cuvintele sale ne luminau și ne întăreau apoi la spovedanie. Tăcerile și cuvintele Părintelui purtau experiența luptelor duhovnicești, luciditatea și greutatea certitudinilor de dincolo de lume, aducându-ne nu numai pacea și iertarea de la Dumnezeu, ci și lămuririle nedumeririlor noastre, răspunsurile ferme la problemele și încercările duhovnicești[5] prin care treceam. Mereu ne îndemna să ne raportăm continuu la Dumnezeu, să ne rugăm cât mai neîntrerupt[6] ca să facem voia Lui și să nu greșim, să cugetăm la cuvinte din Sfânta Scriptură și să valorificăm astfel timpii morți sau lipsa unei activități concentrate (în autobuz, pe stradă, la masă, etc.). De asemenea, ne aducea aminte că iertarea, nejudecarea sau neosândirea semenilor este „scurtătura către cer pe care putem merge toți fără să ne înghesuim”. Vestirea Evangheliei lui Hristos, a împăcării oamenilor cu Dumnezeu prin iertare, pocăință și credință vie ar fi a doua mare minune, generică, aducătoare de pace și bucurie lăuntrică, pe care o făcea în mod repetat Părintele Sofian nouă, celor care l-am avut ca părinte duhovnicesc, împlinind alte cuvinte ale Domnului: „Iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37) și „Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20, 22-23).
3. Înrâurirea oamenilor spre fapte bune (rugăciune, milostenie, post, studiul cărților bisericești) prin îndemnurile primite la spovedanie sau în diverse discuții spontane avea să declanșeze nu numai procesul vindecării fiecăruia dintre noi de patimi și boli, ci și întărirea Bisericii lui Hristos prin întărirea în Duhul Sfânt și Iubitor a mădularelor bolnave. Dovedind o exemplară conștiință eclezială, Părintele Sofian căuta să-l îndrume pe tot omul suferind care-i cerea sfatul pe calea terapeutică ce-I conferă atât sănătatea trupului[7], cât și angajarea lui în viața duhovnicească[8] și bisericească[9]. Încuviințările, binecuvântările și încurajările precum și avertizările și mustrările primite ne limpezeau gândurile și căile vieții, iar împlinirea întocmai a cuvintelor lui avea să ne aducă și confirmarea că împlinim voia lui Dumnezeu întru noi prin ascultarea de duhovnic, dar și pacea și lumina lină a Duhului Sfânt în suflet, care adeverește că facem voia Lui și prin asta ne vindecăm, adică ieșim din egolatrie și ne recentrăm viața în Hristos. Adesea, urmare a îndreptării modului de gândire și de viață, după sfaturile Părintelui, urmau și tămăduirile grabnice de felurite boli trupești, unele confirmate și de medici. Iar aceste exemple sunt multe și variate, de la boli simple la boli grave și chiar incurabile, Dumnezeu revărsând cu putere energiile Sale vindecătoare în oamenii care primeau și împlineau cu bucurie învățăturile Părintelui Sofian care-i chema, delicat și ferm totodată, la mântuire și înviere. Asta ar fi a treia minune generică la care a contribuit Părintele Sofian, intervenind în chip minunat în viețile multor oameni suferinzi cu îndemnul său plin de putere, dătător de nădejde și de râvnă spre cele sfinte. Datorită acestei lucrări cu fapta și cu cuvântul spre folosul semenilor, Mântuitorul Hristos l-a învrednicit pe Părintele Sofian de multe descoperiri dumnezeiești și duhovnicești, primind atât binecuvântarea comuniunii cu Sfinții și Îngerii, cât și recunoștința oamenilor de pe pământ: „cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19).
4. O altă modalitate, mai tainică de data aceasta, de lucrare duhovnicească minunată a Părintelui Sofian asupra oamenilor era și este prin rugăciune. Și aici avem mai multe feluri prin care el a mijlocit la Dumnezeu îndreptarea și vindecarea multora.
Întâi prin pomenirea la Proscomidie (vii și adormiți), la Sfânta Liturghie, apoi la Sfintele Taine și ierurgii, Părintele Sofian se ruga pentru iertarea, luminarea și îndreptarea lor pe calea mântuirii. Deseori, am aflat de la fii ai săi duhovnicești că la spovedanie, în unele situații nu primeau o lămurire clară direct de la el, ci Părintele le spunea cu smerenie: „Haideți să ne rugăm și Mântuitorul vă va da un răspuns în gând și-n inimă.”. Și așa se și întâmpla: la un moment dat, uneori în aceeași zi, primeau de la Dumnezeu un gând luminat care le limpezea frământarea aceea interioară. Și mie mi s-a întâmplat așa, dar foarte mulți au „pățit” la fel, confirmând această experiență duhovnicească și gingășie pedagogică a Părintelui Sofian.
Apoi, în multe cazuri critice, Părintele Sofian a fost solicitat să se roage la Bunul Dumnezeu de către membri familiei pentru cineva bolnav grav, aflat pe patul spitalului sau chiar în operații chirurgicale grele. Cu multă dragoste și suspine lăuntrice, în liniștea chiliei, la psaltire, la paraclisul Maicii Domnului[10] ori în simple strigăte scurte și tainice către Dumnezeu, Părintele Sofian Îi punea pe cei suferinzi înaintea Domnului, mijlocindu-le pocăința și tămăduirea; iar Dumnezeu îi asculta cererea. Dar ne învăța pe toți că secretul rugăciunii primite de Dumnezeu este „să faci și tu voia Lui prin fapte bune”, după cuvântul Sfântului Rege și Prooroc David: „Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii.” (Psalmi 144, 19).
Astfel, doamna Eugenia Ionescu-Micandru din București ne-a povestit următoarea întâmplare petrecută cu soțul ei, Mihai[11], în primăvara anului 1996: „Pe când soțul meu avea 62 de ani, fiind încă în putere, a făcut o criză puternică de apendicită (de fapt era chiar peritonită după diagnosticul medicilor de gardă); l-am dus de urgență cu salvarea la Spitalul Municipal și din camera de gardă a fost dus direct în sala de operație. Fiind bolnav cardiac și destul de corpolent, operația a avut un mare grad de dificultate, doctorii fiind foarte reținuți în privința șanselor de reușită a intervenției[12]. Tremurând de frică, am mers acasă ca să-i iau schimburi de haine și l-am sunat la telefon pe Părintele Sofian care mi-a spus cu multă liniște: „Bine că m-ați sunat, doamna Eugenia, că am să-l pomenesc la rugăciune. Să avem nădejde la Mântuitorul Hristos. El este Domnul vieții și are toată puterea în cer și pe pământ.”. Între timp, după operație, soțul meu a fost dus la reanimare, având mască de oxigen și un tub de drenaj abdominal, rezervarea doctorilor în privința lui persistând în continuare. Peste câteva ore, însă, revenindu-și din anestezie, Mihai a fost transferat la salon, unde l-am găsit respirând fără mască și vorbind cu colegii. După ce m-am apropiat, mi-a spus așa: „Pe când dormeam l-am văzut pe Părintele Sofian că a venit la mine și m-a îmbrățișat, iar eu mi-am pus capul pe umărul său”. Toți am rămas înmărmuriți de ce auzisem. După spitalizare și perioada de convalescență, primul drum l-am făcut la Părintele nostru să-i mulțumim, iar Mihai i-a spus: „Și acum simt stofa raiată a hainei de când v-am atins cu obrazul pe umăr”. Și într-adevăr, Părintele avea o îmbrăcăminte raiată. Închinându-se, Părintele a plecat capul și ne-a zis: „Eu v-am pomenit la rugăciune, dar Cel care a venit și v-a vizitat la spital era Mântuitorul. Lui să Îi mulțumiți mereu.”. Această întâmplare minunată ne-a apropiat și mai mult de Părintele Sofian, care, suntem convinși, și acum se roagă din Ceruri pentru noi.”.
O altă întâmplare extraordinară s-a petrecut cu un fiu duhovnicesc al Părintelui Sofian, un englez, Barry George, care s-a şi botezat ortodox înainte de-a se căsători cu o fată credincioasă, Georgiana, care venea la spovedanie cu mama ei la Părintele Sofian. El le-a botezat trei copii, iar eu l-am botezat pe al patrulea. La un moment dat, prin ultima decadă a lunii august 2000, acest creștin s-a îmbolnăvit foarte rău, a intrat în comă profundă şi a ajuns să fie ţinut în viaţă doar cu aparatele. Doctorii din Londra (unde era internat) i-au spus categoric soţiei lui, după vreo trei săptămâni, că nu mai pot să-l ţină, şi că ea ar trebui să-şi dea acordul scris ca să-l decupleze de la aparate. Asta se întâmpla pe 13 septembrie. Medicii insistaseră şi până atunci de câteva ori, dar în acea zi aproape că au somat-o pe soție să pregătească actul notarial, şi părea că nu mai există nicio altă soluţie. Seara, femeia l-a sunat în lacrimi pe Părintele Sofian, care a îndemnat-o să se roage şi mai mult în noaptea care urma, de 13 spre 14 septembrie, pentru că, zicea Părintele, „de ziua Înălţării Sfintei Cruci, Mântuitorul face multe minuni”. A doua zi, când s-a dus la spital foarte abătută, dar şi întărită în urma rugăciunilor celor multe, s-a apropiat de soţul ei care era conectat la aparate, nemişcat de trei săptămâni, şi l-a ţinut de mână, spunându i: „Barry, uite, oamenii ăştia vor să te decuplez de la aparate… Dar eu nu vreau. Te iubesc şi sunt alături de tine.”. În timp ce vorbea şi plângea, a simţit o firavă strângere de mână. Tresărind, s-a uitat la soţul ei, a chemat o asistentă de acolo şi i-a spus: „Uite, m-a strâns de mână!”. Femeia i-a spus: „Nu se poate, e o simplă reacţie vegetativă, nu e conștientă. Vi se pare.”. Atunci el a mai mişcat o dată din degetul mic de la mână, iar ea a strigat: „Barry, mă auzi? Mişcă degetul de două ori dacă mă auzi! Te implor!”. Şi el a dat de două ori din deget. Au venit şi alte asistente şi s-au îngrămădit acolo, în jurul patului de spital. Nu le venea să creadă: „Uite, şi-a revenit, aude, e conştient!”. Mai mult decât atât, a început să clipească uşor, după care a clipit mai cu putere. A venit asistenta-şefa a secţiei, s-a mirat şi ea. În câteva minute, Barry a putut să deschidă ochii şi să confirme că aude, că e prezent, că simte. Într-adevăr, în acea zi el a deschis ochii, a mişcat din cap şi şi-a revenit; era în dimineaţa zilei Înălţării Sfintei Cruci, în anul 2000. Eu cred că era vremea Sfintei Liturghii, iar Părintele Sofian îl pomenea la Proscomidie. După aceea, un an mai târziu, în prezenţa Părintelui Sofian, le-am botezat al patrulea copil şi i-am preluat la spovedanie. L-am întrebat pe domnul Barry ce simţea el în acele trei săptămâni când a fost în comă. Iar el mi-a spus: „Eram cu mintea trează, mă gândeam la multe probleme, aveam amintiri… La un moment dat, îi auzeam pe cei din jurul patului meu, numai că nu puteam să mă mişc”. Asta arată că şi în stare de comă omul este conştient, sufletul lui e viu şi simte, e în contact cu lumea, chiar dacă nu se poate manifesta fizic.
Peste încă un an de zile, în 2002, tot în ziua praznicului Înălţării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, Părintele Sofian şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos, tot aşa, în chip minunat, în timpul Sfintei Liturghii, fiind pomenit şi ca Stareţ al mănăstirii, adică la vii, dar şi la ectenia pentru cei adormiţi, imediat după ectenia întreită[13]. Cu toții am văzut şi în această frumoasă rânduială a morții lui trupești, faptul că Dumnezeu l-a primit pe alesul Său în Împărăţia Lui Cerească, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, când şi Părintele şi-a înălţat sufletul de pe crucea suferinţei trupului în mâinile Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Care L-a iubit și slujit.
Dar Părintele Sofian nu și-a încetat lucrarea, ci, pentru că e viu în Hristos, rugăciunea și mărturisirea lui continuă și acum, după moartea trupului său, precum a spus Însuși Domnul: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar de va și muri, viu va fi.” (Ioan 11, 25). El este viu prin Hristos, Cel ce S-a sălășluit întru el, l-a curățit, l-a luminat și l-a sfințit deplin prin crucea suferinței și a dăruirii pentru semeni. Încât și după trecerea Părintelui în veșnicie am primit destule confirmări de la oameni care i-au cerut să se roage pentru ei şi care apoi veneau să-I mulţumească lui Dumnezeu. Mai mulţi credincioşi mi-au spus că l-au invocat în rugăciunile lor aşa cum îl rugau când îl întâlneau personal prin curtea mănăstirii sau la Taina Spovedaniei şi au primit ajutor, întărire, chiar luminare în luarea unor decizii importante pentru viaţa lor. Pe câțiva credincioși începători, Părintele Sofian i-a chemat la Mănăstirea Antim sau la mormântul său la Mănăstirea Căldărușani ca „să se cunoască mai bine”.
E firesc ca toţi căutăm asemenea confirmări ale prezenţei şi lucrării Sfinţilor, pentru că în orice legătură cu persoane dragi și apropiate noi investim dragoste, care „nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8), nici după ce nu ne mai vedem trupește. Dorul ne unește cu persoana iubită, dar absentă fizic, pentru Duhul Sfânt și Iubitor e Cel ce dă viață și iubire în Dumnezeu.
Iar atunci când ne adresăm cu dragoste și evlavie Sfinţilor lui Dumnezeu, ei ne răspund şi ne aduc lumină în suflet, ne aduc mângâiere şi putere, harul și pacea lui Dumnezeu. Sfinţii ne înlesnesc întâlnirea şi unirea noastră cu Dumnezeu, mijlocind prin rugăciuni mântuirea noastră, iar Părintele Sofian nu întârzie în răspunsul lui față de noi, după cum nici aici pe pământ nu întârzia.
Noi știm că mai mult decât mărturiile noastre omenești contează mărturia Domnului Hristos Însuși Care a zis: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor îl voi mărturisi și Eu pe el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri.” (Matei 10, 32) – și, prin această mărturie fermă a Domnului în cer, numele Părintelui Sofian s-a scris în cartea Vieții veșnice a lui Dumnezeu (căci Domnul Hristos Însuși via și viază în el). Iar, prin umila noastră recunoștință de acum și prin recunoașterea, sperăm grabnică, a ierarhiei Bisericii, avem încredințarea că vom vedea, alături de numele celorlalți rugători și mărturisitori din ultimul veac, și scrierea oficială a numelui Părintelui Sofian în sinaxarul (cartea) Bisericii. Amin!
Pentru aceasta, cu evlavie și recunoștință, îndrăznim să propunem următorul tropar pentru cinstirea Părintelui Sofian Duhovnicul-Iconar:
Vas ales al Duhului Sfânt te-ai arătat
Și pe Domnul Iisus Hristos cu răbdare L-ai urmat, Cuvioase Părinte Sofian.
Pentru aceasta nevoințele călugărești le-ai împodobit Și înțelepciunea de sus o ai dobândit.
Ca o floare a darurilor dumnezeiești ai strălucit, Tuturor spre Domnul i-ai povățuit
Și în inimile credincioșilor pe Hristos L-ai zugrăvit. Acestuia roagă-te cu stăruință
Să ne mântuiască sufletele noastre!
—
[1] Cum a spus Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist în predica sa la hramul Sfintei Mănăstiri Antim din 27 septembrie 2001.
[2] Ba încă și necreștini a adus Părintele Sofian la cunoștința lui Dumnezeu și la Sfânta Lui Biserica, cu chipul, viața și cuvintele sale luminate de har.
[3] Fără căuta să impresioneze teatral pe nimeni prin artificii „guru”-iste, Părintele Sofian îi îndemna pe oameni să-L caute pe Dumnezeu, pe Mântuitorul Hristos întâi de toate și Lui să Îi mulțumească pentru toate, și pentru cele bune și pentru încercările grele prin care trec, căci, „în pedagogia Sa nepătrunsă de mintea noastră, știe Dumnezeu de ce le-a îngăduit, spre trezire și tămăduire”.
[4] Cu acest cuvânt al Domnului ne „atingea” Părintele la spovedanie, când ne descopeream iuțimea, bârfa, neascultarea și nerăbdarea, adăugând la început un mic oftat și la final următorul cuvânt: „Pentru că toți vom da doctoratul înaintea Mântuitorului și a credincioșilor…”.
[5] Uneori și la cele „trupovnicești” (de viață cotidiană, probleme de sănătate, de familie, de serviciu) pe care le traversam și pe care nu știam cum să le abordăm.
[6] Cu rugăciunea inimii sau cu alte rugăciuni scurte către Maica Domnului (precum Sfântul Grigorie Palama), către Sfinții ocrotitori și Îngerii păzitori.
[7] Părintele Sofian spunea că adesea, pe lângă bolile trupești (multe cauzate de un mod de viață dezordonat, plin de abuzuri și lăcomii), omul suferă din lipsa iubirii lucrătoare, din egoismul care-l ține prizonier unei gândiri izolaționiste și individualiste, iar boala poate fi înțeleasă din perspectiva divină ca un prilej de solidarizare a oamenilor, de angajare a lor într-o comuniune vindecătoare nu numai de bolile trupului, ci și cele ale sufletului, de egoismul care distruge viața socială mai rău decât orice epidemie.
[8] Pentru Părintele Sofian prioritară era nu „sănătatea și sporul casei” (cum scriu mulți oameni în pomelnice), ci cunoașterea lui Dumnezeu conform dogmelor revelate prin Sfinții Apostoli și Părinți ai Bisericii. Această cunoaștere este prin Duhul Sfânt și este prin experiență vie, trăită, nu e doar rațional-scolastică, iar pentru a progresa în viața aceasta duhovnicească omul trebuie să se curețe de patimi.
[9] Vindecarea sufletului înseamnă și depășirea egoismului, participarea la comuniunea cu semenii, antrenarea în activități creatoare de comuniune și filantropie.
[10] Pe care le recomanda tuturor spre rostire în pravila zilnică.
[11] Fii duhovnicești ai Mănăstirii Antim, cei doi soți erau de multă vreme foarte apropiați de Părintele și-l duceau cu mașina la Mănăstirea Dealu pe când restaura pictura din biserică. Deseori, sâmbăta, la întoarcerea în București, Părintele Sofian poposea întâi la ei acasă câteva minute și apoi revenea la mănăstire, pentru slujba Privegherii. De asemenea, această familie a păstrat multe scrisori de la Părintele Sofian pline de sfaturi duhovnicești.
[12] Se știe că peritonita poate da foarte rapid în septicemie, fiind practic imposibilă salvarea pacientului.
[13] Spre finalul ecteniei întreite, părintele Irineu, care-l îngrijea la chilie, a venit în grabă și ne-a adus vestea trecerii Părintelui Sofian în veșnicie, așa încât Preasfințitul Vincențiu Ploieșteanul a făcut semn diaconilor să rostească ectenia pentru cei adormiți.
—
Arhimandrit Mihail Stanciu
Mănăstirea Antim, 12 februarie 2021
