Venind din Rădăuți spre Mănăstirea Putna, orice pelerin trece prin Vicovu de Sus. Cu mai bine de cinci secole în urmă, această așezare omenească era primul sat dăruit de Sfântul Ștefan cel Mare lăcașului său de la Putna, imediat după începerea construirii acestuia, în septembrie 1466.
Legătura sufletească cu Mănăstirea Putna s-a păstrat până astăzi, Biserica din centrul localității fiind ctitorită la începutul secolului XIX de ieromonahul Calistrat, de metanie de la această mănăstire, iar sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului e hram comun.
Astăzi, orașul Vicovu de Sus este cunoscut prin prezența numeroaselor fabrici de încălțăminte. Totodată, un alt aspect de analizat e viețuirea împreună a creștinilor ortodocși cu cei aparținând altor confesiuni (penticostali, baptiști, adventiști).
Cum se desfășoară pastorația preotului ortodox luând în considerare prezența altor confesiuni, care sunt cele mai importante caracteristici ale credincioșilor ortodocși din această zonă, care este relația Bisericii cu cei care au plecat la muncă în străinătate, despre toate aceste aspecte am discutat cu părintele Gabriel Cheaburu de la parohia „Adormirea Maicii Domnului” (Centru) din Vicovu de Sus, păstor de suflete de mai bine de două decenii.
„Purtați-vă și vorbiți frumos, încercați să colaborați, să le câștigați stima”
În parohia amintită, procentul celorlalte confesiuni e de 10-12%. Sunt familii de penticostali, baptiști și câteva de adventiști. Există mai mai multe situații: familia mixtă (soțul este ortodox și soția merge la adunare) sau viceversa; sau în familii sunt frați, sunt surori, unii merg la Biserică, alții merg la adunare; sau vecinii, sunt doi-trei ortodocși, apoi o casă în care sunt baptiști sau penticostali.
„De când am venit aici, din primele zile, am știut despre ce este vorba. La îndrumări misionare și sectologie l-am avut pe regretatul părinte Mihălțan (Facultatea de Teologie din Sibiu), devenit ulterior episcop la Oradea. Ne iubea foarte mult pe noi, studenții. Eram și mai puțini, doar vreo 74 din toată țara. Părintele ne îndruma: vedeți, dacă mergeți, o să aveți oameni aparținând altor confesiuni în parohie, aveți grijă, purtați-vă și vorbiți frumos, încercați să colaborați, să le câștigați stima, încercați să fie bine, nu cu lupte din acestea publice, discursuri și desconsiderări. Am împlinit acele învățături ale părintelui Mihălțan și au dat rezultate. Din primele zile și până acum nu am avut situații de confruntări publice, nu am avut vorbe nepotrivite, jigniri, ba, dimpotrivă, am observat, îndeosebi la înmormântări, foarte mulți din cei care sunt la adunarea penticostală sau baptistă vin să asculte predicile noastre. S-a depășit acest handicap și mulți, când vin și petrec pe cel decedat, intră și în Biserică. Și ce e frumos, am văzut că se și așază în genunchi la citirea Sfintei Evanghelii și eu zic că e o notă bună pentru ei. În definitiv, ei s-au desprins de noi, nu noi ne-am desprins de ei”, apreciază părintele paroh, Gabriel Cheaburu.
„În 21 de ani nu am avut treceri ale ortodocșilor la confesiuni”
Potrivit Sfinției Sale, învățătura celorlalte confesiuni a fost adusă în Vicov și a prins rădăcini îndeosebi după cel de-al Doilea Război Mondial și, în cei 21 de ani de când slujește la această parohie, nu au fost treceri ale ortodocșilor la confesiuni. Au fost poate unul sau două cazuri izolate, când bătrânii au fost forțați de familie și consideră că acestea nu sunt niște căderi pentru că, în momentul în care ești bătrân, nu mai poți să faci o abjurare, iar acei oameni, de multe ori, nu au știut ce fac.
„Consider că pe noi, ca preoți, ne respectă, iar noi trebuie să ținem cont de asta și să ne purtăm frumos. Încă nu am fost contrazis de nimeni, nu au găsit argumente ca să ne contrazică, să ne spună că „această învățătură a voastră este greșită”. Întotdeauna am prezentat învățătura de credință ortodoxă pură, cu reazăm temeinic în Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament, pe care ei îl agreează în mod deosebit, și în Noul Testament, din Părinții și scriitorii bisericești și din tradiția Bisericii. Ne-a ajutat și ne-a păzit Dumnezeu. Că mai în subteran, între ei mai vorbesc sau mai vin pastori străini, din altă parte și au mai vorbit împotriva noastră, s-au întâmplat și lucruri din acestea. Însă chiar din fruntașii adunării au spus că regretă cele întâmplate fiindcă au fost străini care nu cunosc parohia, nu cunosc situația și relațiile ortodocșilor de aici cu celelalte confesiuni și și-au cerut scuze”, afirmă părintele paroh.
„Suntem vecini buni, ne servim, dar nu participăm la adunările lor”
Care este însă atitudinea creștinilor ortodocși față de credincioșii care aparțin altor confesiuni? La această întrebare, din practica zilnică, părintele paroh a precizat că atitudinea este de colaborare, de într-ajutorare la necazuri, la înmormântări sunt participări reciproce. Dacă muncesc la firme unde patronul e penticostal, atunci când are loc un eveniment, participă toată lumea. Părintele paroh observă însă o tendință: „patronii aceștia de firme mai spun angajaților: hai, veniți la noi, că avem evanghelizări. Și atunci tineretul vine și mă întreabă – ce să facem? Și eu le spun: mergeți la serviciu și îndepliniți-vă obligațiile, și când vine vorba de credință, nu participăm la adunări, nu participăm la manifestările lor religioase pentru că, vrând-nevrând, substratul este prozelitist. Suntem vecini buni, ne servim în diverse activități zilnice, dar când vine vorba de participat la adunările lor, nu – aceasta e lege!”, subliniază părintele paroh.
„Răspunzând chemării enoriașilor, ai rezultate”
Având în vedere structura confesională a așezării, părintele paroh subliniază faptul că există un patriotism local și o demnitate a faptului că oamenii de aici, de la frontiera cu Ucraina sunt creștini ortodocși. Enoriașii ascultă de Biserică și sunt credincioși. Preotul dă câteva exemple în acest sens: „În Postul Mare am îndemnat credincioșii să facem Canonul Sfântului Andrei Criteanul (canonul se făcea numai la mănăstire). Le-am explicat că se face luni, marți miercuri, joi, cu Pavecernița și oamenii au înțeles. După aceea am făcut program de spovedit. Erau acasă foarte mulți atunci, nu începuseră plecările în străinătate, nu începuse exodul. Avem aici o capeluță în curte în care-i spovedeam, aveam o sobă veche, ieșea fum, dar oamenii stăteau la rând, în frig, cu multă smerenie și ascultare, până la 10-11 seara”.
Dacă preotul își arată disponibilitatea, și credincioșii își manifestă solicitudinea și astfel se realizează lucruri frumoase. „Oamenii sunt muncitori, fiecare se străduiește să-și aranjeze casa frumos, iar Biserica nu este uitată”, apreciază preotul paroh.
„Tot ce s-a construit e din contribuția credincioșilor”
[…]
Tot ce s-a ridicat până acum e din contribuția enoriașilor și ajutorul primăriei orașului. „Mai sunt unii nerăbdători care vor să se facă lucrurile bătând din palme, care spun, privind activitățile Bisericii: „dar nu se face, nu se rezolvă? Dar aceia nu ajută. Iar cei care tac, sunt smeriți, sunt modești, aceia fac”, apreciază preotul.
„Rânduiți-vă și problemele sufletești, nu alergați numai după cele materiale”
În ultimii ani, foarte mulți vicoveni au plecat la muncă în străinătate. Mulți dintre ei țin de parohiile de acolo. Potrivit părintelui paroh, atunci când mai vin pe acasă, majoritatea se duc la depozit, își cumpără materiale, repară casele, își construiesc altele noi, au alte preocupări. Sunt câteva familii care vin la Biserică, dar cei mai mulți merg într-un concediu binemeritat, petrec cu familiile, iar din punct de vedere duhovnicesc mai fac câte o ieșire pe la mănăstiri, dar „nu prea dau pe la Biserica din sat”.
„Eu am făcut două vizite la Londra și am mers la parohia românească, la părintele Pufulete. Am participat la Sfântul Maslu acolo, le-am ținut predici, m-am întâlnit cu vicovenii noștri, i-am încurajat. Pot să țin legătura cu ei, mai prin telefon, mai prin internet, doar în situația în care nu dau de ei, însă nici nu vreau să par insistent, având în vedere șantierul pe care-l avem”, menționează părintele paroh.
Atunci când se întâlnește cu aceștia, părintele le amintește și de grija pentru suflet, spunându-le: „Rânduiți-vă și problemele voastre sufletești, nu alergați numai după cele materiale, nu încercați numai să strângeți bani, încercați să aveți grijă și de sufletele voastre pentru că în momentul în care ai un duhovnic, în momentul ce te spovedești, când ești sub o ascultare, ești sub ocrotirea Bisericii. Aici, în lumea aceasta, fie că ești în Europa sau în Africa sau oriunde ești tu și n-ai duhovnic, nu ești sub aripa Bisericii, ești pierdut.”
„Ceea ce consideră credinciosul că trebuie să se dea la Biserică, el dă”
În parohie nu există taxe pentru serviciile religioase. Fiecare credincios dă cât consideră el că trebuie să dea, iar multe servicii se fac în mod gratuit: botezuri, înmormântări, pomeniri. „În ciuda faptului că trebuie ordonanțate toate, chiar dacă avem aceste baremuri, fiecare parohie are un buget și trebuie să-l îndeplinească pentru a se face salariile, pentru a plăti utilitățile, totuși am lăsat la latitudinea credinciosului. Ceea ce consideră el că trebuie să se dea la Biserică, el dă”, afirmă preotul paroh.
Oameni din țară cu diverse nevoi sau necazuri mai vin și cer ajutor material. „Cred că acest lucru ar trebui luat și de stat mai în seamă deoarece asistența socială este totuși organizată. Probabil că nu este o corelare. Dacă mai avem vreun parastas, iau din sertar și îi dau de acolo doi bani ca să împlinim cuvântul: Cel ce vine la tine, să nu-l dai afară, celor care cer, dă-le. Noi, la nivelul parohiei, avem o situație a acestor cazuri și întotdeauna discutăm cu autoritățile locale, iar problemele sociale grave care sunt le rezolvăm. Am strâns bani pentru copii care au mers la operație, am construit casă unei văduve, cu electricienii din sat am adus lumină în casa unei femei. Cereri mai sunt, dar n-avem putere. Fiecare ar vrea ca Biserica și primăria să-i facă o casă, dar nu avem puterea asta”, apreciază părintele paroh.
„Cea mai mare bucurie este prezența credincioșilor la Biserică”
Oamenii din Biserică se strâng în jurul preotului. După mai bine de două decenii de slujire, roadele se văd, pe măsura eforturilor. „Chiar dacă au fost probleme, m-am bucurat fiindcă am reușit să le depășesc. Și cea mai mare bucurie o am când văd că foștii elevi pe care i-am avut în școală sunt pe drumul cel bun, unii au îmbrățișat studiile superioare de litere, teologie, inginerie și așa mai departe. Și, în al doilea rând, ar fi faptul că toți credincioșii sunt în jurul meu, sunt receptivi și ascultă. Își dau seama ce vreau să fac și mă sprijină, fiecare cum poate. Cea mai mare bucurie este prezența credincioșilor la Biserică, Duminică de Duminică, sărbătoare de sărbătoare, asta cred că spune tot”, concluzionează părintele paroh Gabriel Cheaburu.
Sursa: http://doxologia.ro
