Ne aflăm deja în ultima săptămână de post. Deși suntem într-o așteptare liturgică și duhovnicească, într-un fel parcă sărbătoarea se simte prin melosurile colindelor, care încă de la sfârșit de noiembrie – odată cu rânduiala Catavasiilor cântate de Intrarea Maicii Domnului în Biserică – răsună peste tot, vestind oamenilor, pe pământ, Nașterea Domnului și bucuria cea cerească revărsată peste tot pământul.
Unul dintre momentele culminante – dacă îl putem numi așa – ale acestei așteptări sau ajunări dinaintea Pranicului este reprezentat și de primirea preotului cu Icoana Nașterii Domnului în casa noastră, primind binecuvântarea Domnului atât prin prezenţa fizică a preotului, cât şi prin prezenţa simbolică a lui Hristos în Icoană.
Pentru că în anii trecuți, când am prezentat ce semnificații „ascunde” Icoana Nașterii Domnului, mulți dintre dumneavoastră ne-ați întrebat cum se explică prezența diavolului în Icoana Nașterii Domnului și cum s-a născut obiceiul acestei reprezentări în iconografia ortodoxă, ne-am gândit ca în acest an, în preajma Ajunului Nașterii Domnului, să consemnăm câteva lucruri legate de subiectul de mai sus spre a lămuri unele aspecte din punct de vedere teologic.
Mersul cu Icoana
Unul dintre cele mai vechi obiceiuri creştine legate de sărbătoarea Naşterii Domnului este mersul preotului cu Ajunul sau „umblatul cu Icoana”, așa cum este el intitulat în alte zone ale țării noastre. Conform tradiţiei pe care cu siguranță o cunoaștem bine cu toții, înaintea marelui praznic al Nașterii Domnului preoţii intră în casele credincioșilor cu Ajunul, pentru a-i binecuvânta și pentru a se ruga împreună înaintea acestui moment special din punct de vedere duhovnicesc, dar şi liturgic. Acest obicei arată, de fapt, ca un fel de slujbă săvârşită în afara zidurilor Bisericii, pe străzi și ulițe, în apartamente, curți și gospodării, având câteva caracteristici deosebite: preotul poartă doar epitrahilul și ține în mâini iIcoana Nașterii Domnului, fiind însoțit de cântăreț, acesta din urmă cântând Troparul Nașterii. La intrarea în fiecare casă, preotul dă credincioşilor Icoana pentru a fi sărutată.
Conform istoricilor și teologilor bisericii noastre, originile acestei frumoase tradiții urcă în timp până în secolul al IV-lea, când Naşterea şi Botezul Domnului erau sărbătorite la un loc, în ziua de 6 ianuarie. Deși există mărturii scrise încă din vechime, pentru caracterul ei descriptiv merită să o reținem pe cea a arhidiaconului Paul de Allep, călător și cronicar ortodox sirian, care în secolul al XVII-lea nota într-una dintre cronicele sale câteva detalii legate de această tradiție: „E de observat că în această ţară se obişnuieşte, în seara dinspre Naşterea lui Hristos, ca toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de sărmani, de citeţi şi de corişti, să se ducă în cârduri, purtând Icoane, şi să umble prin norod toată noaptea, vizitând casele boierilor şi urându-le bucurie. Astfel umblau ei toată noaptea, cântând Naşterea lui Hristos”.
Diavolul în Icoana Nașterii Domnului
Înainte de toate, trebuie să menționăm că Icoana Nașterii Domnului nu are doar un caracter decorativ, ci îndeplinește și o funcție catehetică, transmițând înțelesurile teologice și spirituale ale dogmelor credinței noastre. În cazul Nașterii lui Hristos, Icoana nu reprezintă doar un moment istoric, ci devine o fereastră fereastră spre lumina sfințeniei lui Dumnezeu. De fapt, pentru teologia ortodoxă, în general, temeiul Icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Şi Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan 1, 14). Fiecare detaliu, de la poziția personajelor la culorile folosite, poartă semnificații profunde și adânci, contribuind la transpunerea viziunii teologice în limbajul artistic.
Privind Icoana Nașterii Domnului, mai exact registrul omenesc (inferior) al acesteia, observăm că Dreptul Iosif stă într-un colț îngândurat, neputând să perceapă Marea Taină a Întrupării și ascultând cuvintele unui bătrân care poartă însemnele unui cioban – cojoc de blană, cizme și toiag. Dreptul Iosif reprezintă, astfel, întreaga omenire care a privit acest eveniment într-un mod limitat, rațional, iar nu tainic și cu credință. Practic, dialogul dintre cei doi pune la îndoială Nașterea în chip minunat sau, mai bine zis, problematizează dacă a fost o naștere de la Dumnezeu sau de la oameni.
Revenind, potrivit unei legende apocrife, acesta este bătrânul păstor Thyrros, personificarea diavolului (în unele compoziţii este un bătrân cu coarne şi coadă, cocoșat și cu haina neagră precum întunericul din peșteră) care îi spune lui Iosif că așa cum un toiag uscat (cel pe care îl ținea în mână), nu poate înmuguri, nicio fecioară nu poate da naștere de prunci: „Aşa cum acest toiag [toiagul este îndoit sau rupt în unele Icoane, simbol al sceptrului zdrobit al fostei sale puteri] nu va mai putea să dea vlăstare, tot aşa un bătrân ca tine nu mai poate zămisli prunc şi o fecioară nu poate să nască”. Însă, contrar cuvintelor sale, tradiția spune că s-a petrecut o minune: din toiagul uscat au început să răsară muguri care creșteau constant și se dezvoltau, devenind flori în câteva clipe – spre disperarea și uimirea imediată a diavolului.
Din punct de vedere simbolic, toiagul prezent în planul inferior, omenesc al Icoanei, stă în opoziție directă cu Hristos – Lumina cea lină și raza de bucurie dătătoare – care este centrul Universului. Asocierea dintre toiag și bătrânul ispititor ne face să înțelegem că propune o altfel de ordine, o imitare amatoricească a binelui, dar care creează haos. Dacă în Vechiul Testament, toiagul lui Aaron și cel al lui Moise (cu care făcea multe minuni și prin care Dumnezeu Şi-a arătat puterea) erau prefigurări ale Crucii, de această dată, în asociere cu imaginea bătrânului, precum și a copacului prezent uneori în zona centrală a registrului, toiagul amintește de momentul ispitirii din Grădina Raiului, când dintre ramurile pomului cunoștinței, diavolul i-a ispitit pe Adam și Eva să nu ia în seamă porunca Domnului. De această dată, însă, în Icoană nu mai sunt prezenți protopărinții noștri, ci Noua Evă și Noul Adam, adică Maica Domnului, care Îl naște pe Cel Ce ne dăruiește viață veșnică, și Domnul Hristos, Mântuitorul întregii lumi. Rămâne fundamental în acest sens versetul din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: „Precum prin greșeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă” (Romani 5, 18).
De altfel, în tradiția creștină, diavolul este adesea caracterizat ca fiind un maestru al deghizării și al înșelării. Sfânta Scriptură vorbește despre diavol ca fiind „șarpele cel vechi” și „tatăl minciunii” (conform Sfintei Evangheliei după Ioan 8, 44), referindu-se la capacitatea lui de a distorsiona adevărul și de a induce oamenii în eroare. În unele pasaje biblice, diavolul este descris ca fiind capabil să se transforme sau să se deghizeze pentru a-și atinge scopurile. De exemplu, în cea de-a Doua Epistolă către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii” (2 Corinteni 11, 14). Această referință indică faptul că diavolul poate să se deghizeze într-o formă care pare a fi luminoasă și binevoitoare pentru a înșela oamenii, rolul său fiind acela de a deposeda pe om de har.
Așadar, Icoana Nașterii Domnului, așa cum este întâlnită în tradiția ortodoxă, ilustrează nu doar evenimentul în sine, ci și sensurile mistice ale Nașterii lui Hristos. Prin intermediul imaginilor Sfinților, a Îngerilor și a altor elemente simbolice prezente în cadrul ei, iconografia evidențiază conexiunile strânse dintre evenimentele din Betleem și întreaga iconomie a mântuirii neamului omenesc. Astfel, Icoana devine o carte deschisă a credinței, cu învățături care depășesc limitele timpului și spațiului, ajutând credincioșii să intre în profunzimea tainelor petrecute în momentul Nașterii lui Hristos.
În loc de concluzie, să reținem că Icoana Nașterii Domnului nu este doar o reprezentare artistică, ci o modalitate potrivită pentru a experimenta spiritualitatea și învățăturile teologice. Este o fereastră către Dumnezeu, un mijloc de a pătrunde mai profund în tainele credinței noastre și de a simți prezența lui Dumnezeu în mijlocul lumii. În acest sens, Icoana devine un punct de convergență între frumosul artistic și taină, ilustrând într-un mod viu și captivant Nașterea lui Hristos în conformitate cu dogmele sau cu adevărurile de credință ale creștinismului.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
