„Păzește-i în numele Tău… ca să fie una precum suntem și Noi”

Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

În această zi, când Biserica își amintește de Sfinții Părinți ai primului Sinod Ecumenic, singura duminică rânduită între cele două praznice împărătești, Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt, la Sfânta Liturghie se citește prima parte din Rugăciunea arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos, pasaj pe care îl găsim în Evanghelia după Ioan, cap. 17, 1-13. Această lectură sfântă nu este deloc întâmplătoare, dacă avem în vedere că la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a alcătuit prima parte a Simbolului de Credință, cea cu privire la Dumnezeirea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și Evanghelia citită astăzi este tot o mărturisire despre Dumnezeirea Lui, dar o mărturisire pe care o face El Însuși despre Sine, nu în fața oamenilor, ci în fața Părintelui ceresc. Esența întregii propovăduiri a Mântuitorului Iisus Hristos constă în aceea că L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu ca Tată, iar această descoperire a numelui lui Dumnezeu este revelarea adevăratei Sale firi. Nimeni nu L-a cunoscut pe Tatăl decât Fiul, iar Fiul L-a făcut cunoscut oamenilor. Dacă în cursul activi­tății Sale pămân­tești, la rugămintea Ucenicilor, Mântuitorul i-a învățat să se roage lui Dumnezeu ca Tatălui, Care este în Ceruri, la încheierea acestei activități, Domnul Însuși se roagă Tatălui, printr-o rugăciune care este în același timp și un „testament” spiritual.

Această rugăciune este unică în cuprinsul Evangheliilor, fiind redată doar de Sfântul Evanghelist Ioan. Asemenea unui preot așezat în fața Sfintei Mese, Domnul Se roagă pentru poporul Său. Iar motivația rugăciunii nu este alta decât iubirea. Înainte de a Se urca pe Cruce, El Se roagă pentru cei care vor rămâne orfani prin plecarea Sa. Se roagă pentru cei care, la primul pericol, Se vor lepăda de El. Se roagă pentru „cei pe care Mi i-ai dat din lume”, iar într-un frumos comentariu, Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Domnul îi are în vedere prin această expresie nu numai pe cei care L-au urmat, ci pe toți oamenii. Fiind Dumnezeu adevărat, pentru El timpul are o altă conotație. Pentru El nu există nici „ieri”, nici „mâine”, ci există doar „acum”. De aceea, în rugăciunea Sa, El Se roagă pentru apostoli, dar și pentru episcopii și preoții care trei secole mai târziu se vor aduna la Niceea pentru a-I proclama Dumnezeirea. Se roagă și pentru noi, cei de astăzi, care, primindu-I cuvintele, recu­noaștem unitatea Lui cu Tatăl, devenind astfel părtași ai acestei unități.

Încă de la începutul acestei rugăciuni, Mântuitorul proclamă o învățătură fundamentală: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Cu alte cuvinte, nu se poate dobândi mântuirea în afara lui Hristos, Care L-a făcut cunoscut pe Tatăl. Viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu, dar este foarte important cum anume Îl cunoaștem și dacă în cunoaș­terea noastră nu ne abatem cumva de la dreapta credință. Pentru că în istorie au fost mulți care au pretins că-L cunosc pe Dumnezeu și în numele acestei „cunoașteri” au instituit diferite învățături greșite, contribuind astfel la apariția unor erezii și schisme în Biserică.

Felul în care sunt așezate cuvintele în rugăciune ne mai descoperă ceva important: Hristos este recunoscător Tatălui pentru Ucenicii Săi. Îi consideră pe aceștia, și pe noi toți, un dar al Tatălui. Ucenicii Săi sunt ofranda pe care El, ca un adevărat preot, o ia din mijlocul lumii și o așază înaintea Tatălui, spre a fi sfințită. Aici, Mântuitorul Se descoperă ca Arhiereu suprem, drept Cel ce aduce și Se aduce ca jertfă înaintea Tatălui, pentru a sfinți întreaga lume. El a fost ascultător Tatălui, împlinind voia Lui, iar acum Se dăruiește ca jertfă, mijlocind astfel pentru ai Săi. Trei sunt motivele pentru care Iisus se roagă pentru Ucenici: în primul rând pentru că aceștia sunt darul Tatălui, pe care Hristos vrea să-l înapoieze Tatălui ca gest de iubire; apoi, pentru că după ce Iisus i-a adus la cunoașterea lui Dumnezeu, Se preaslăvește întru ei; iar în al treilea rând pentru că, prin întoarcerea Sa la Tatăl, ei vor rămâne fără călăuzitor, iar în fața ostilității lumii, vrea să le lase bucuria Lui.

Ucenicii lui Iisus, din toate timpurile și din toate locurile, sunt adevărata Lui comoară, pe care El o vrea salvată cu orice preț, chiar cu cel al propriei Sale vieți. Ei sunt adevăratul subiect al dialogului de iubire dintre Fiul și Tatăl. De aceea, dorința Lui cea mai fierbinte este exprimată Tatălui: „Păzește-i în numele Tău în care Mi i-ai dat”. Adică într-o legătură cu Tatăl, ca membri ai aceleiași familii dumne­zeiești, la care se face atât de des trimitere în întreaga rugăciune. Scopul rugăciunii este de a ne oferi nouă, tuturor, apar­tenența la această familie, iar preocuparea Lui principală este ca noi să fim păziți în unitatea cu El și cu Tatăl. Iubindu-ne, ne vrea păziți în unitatea de iubire treimică, condiția adevăratei răscumpărări.

„Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi” (Ioan 17, 11). Mântuitorul Se roagă ca ucenicii Lui să fie uniți într-o iubire după modelul unirii ființiale a Tatălui cu Fiul. Aceasta este unitatea Bisericii și ea ni se descoperă nu ca rezultat al unei strădanii omenești, ci ca un dar al lui Dumnezeu. Este semnificativ faptul că Domnul vorbește despre unitate nu într-o predică, ci într-o rugăciune, arătându-ne astfel că nu este suficient să vorbim despre unitatea Bisericii, ci trebuie să ne și rugăm pentru ea. Această unitate izvorăște din Sfânta Treime și presupune nu numai o unitate a ucenicilor între ei, cât mai ales rămânerea în comuniunea cu Dumnezeu.

Ca ucenici ai Domnului și fii ai Învierii, suntem și noi chemați să trăim unitatea în fiecare clipă a vieții noastre. Să fim una cu cel de aproape sau de departe, cu fratele nostru, nu într-un mod ideal, ci cât se poate de real. Nu în viitor, ci chiar în prezent. În această unitate Îl găsim pe Hristos, Cel ce ne-a asigurat „că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). La fel ca iubirea reciprocă, și unitatea este o datorie pentru fiecare creștin. Însă o datorie care poartă cu sine o bucurie nouă și deplină, promisă de Domnul în încheierea pasajului evanghelic de astăzi: „Iar acum, vin la Tine și acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei” (Ioan 17, 13). Nu este o bucurie obiș­nuită, ci este bucuria Lui, una care desființează apatia, plictiseala, indiferența și tris­tețea din lume. Ucenicul lui Hristos, scria marele teolog Paul Evdokimov, „este o ființă literalmente mistuită de bucuria pascală, care, de acum, este farul existenței sale, tonul corect al întregii sale vieți”. În calitatea noastră de creștini, am fost chemați să dăruim această bucurie, să mângâiem și să fim pentru cei din jur aducători de pace și lumină.

Un părinte îmbunătățit recomanda ucenicilor ca zilnic să lectureze întreg capitolul 17 al Evangheliei după Ioan. Același îndemn îl facem și noi, pentru ca astfel nu doar să înțelegem modul de gândire al Mântuitorului, cât mai ales să ni-l însușim și astfel să ducem și noi o viață bineplăcută lui Dumnezeu.

† Lucian, Episcopul Caransebeșului

Sursa: http://ziarullumina.ro