Părinții niptici ai Bisericii noastre ne vorbesc foarte mult despre rugăciunea minții. Ne spun că niciun mijloc nu ne curățește mintea, precum trezvia. Când mintea ia aminte și prin trezvie este izbăvită de răspândire și de atacurile gândurilor rele, inima se slobozește de patimi. Când patimile sunt înrădăcinate în inima omului și rădăcinile patimilor s-au împleticit foarte tare, atunci curățirea este foarte grea.
Imaginația este tentaculul care se întinde urât peste tot. Este ochiul minții care intră în niște tărâmuri de necrezut, cele mai îndrăznețe. Și de acolo începe fapta nelegiuită. Cele mai mari păcate se săvârșesc din pricina imaginației. Toate câte cele cinci simțuri ale trupului le-au adunat în minte – persoane, lucruri, imagini necurate – toate acestea sunt otravă ce se întinde în toată ființa omului. Astfel devine cineva pătimaș, necurat și nu are îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.
Dacă omul duhovnicesc nu înfrânează această simțire a imaginației, nu poate dobândi o stare duhovnicească. Trezvia este cea care păzește imaginația, interzice imaginile, ce nasc gândurile rele, și păstrează mintea curată. Când nu există imagini și omul dă o lucrare corectă minții prin rugăciune, atunci se face comunicarea corectă a minții cu Dumnezeu. Lupta nu este ușoară, fiindcă mintea nu oprește niciodată lucrarea ei. Însă ceea ce îi vom da, aceea va lucra în noi. Este ca moara care lucrează. Dacă morarul aruncă grâu, grâu va măcina. Dacă merge cineva și aruncă gunoaie, gunoaie va măcina. Prin urmare, ceea ce îngăduim minții să primească în sine, și rezultatul va fi pe măsură.
De aceea este nevoie de a ne păzi mintea cu rugăciunea, cu frica lui Dumnezeu și cu înțelepciune, astfel încât atunci când suntem provocați de gândurile rele și imaginile păcătoase, să avem adunată toată atenția minții. Căci, atunci când le primim, se creează multe lucruri urâte, care ne răscolesc lăuntric. Dimpotrivă, atunci când le împiedicăm, nu există nicio neliniște în omul cel lăuntric. Când mintea se va păstra curată și vor fi respinse diavolul și păcatul, atunci casa lăuntrică a inimii și sufletului nostru va fi într-o stare bună.
Ca de exemplu, atunci când ușa casei noastre dă în drum, în bulevard. Oricine poate bate la ușă; chiar și un tâlhar și să ceară să intre înăuntru. Când nu-i deschidem, nu-i răspundem, nu se întâmplă nimic grav. Dacă însă nu luăm aminte și nu cercetăm să vedem cine bate la ușă sau ne înșeală cu cuvintele lui și îi deschidem, de acolo încolo începe osteneala și lupta, ca să-l scoatem afară din casă. Iar dacă-l lăsăm să înainteze și mai înăuntru, osteneala va fi și mai mare. Se poate ca acest om rău să-l lege pe stăpân de mâini și de picioare și să devină stăpânul casei.
Tot la fel și cu gândul cel rău. Bate la ușa minții și vrea să intre înăuntru. Când nu avem luare-aminte și începem să discutăm cu el, este ca și cum i-am deschide ușa. Ne vine un gând păcătos în orice situație. Când nu avem atenție, nu avem trezvie, nu avem paza minții, lăsăm gândul să intre înăuntru și ne va crea imagine, persoană, lucru, scenă șamd. Și toate cele pe care le-a văzut omul sau le-a gustat sau le-a pipăit în trecut cu cele cinci simțuri, încep să rănească mintea. Și dacă este din nou nepăsător, războiul devine mai puternic. Va irita inima și va produce întinare. Când omul dă drept diavolului printr-o oarecare patimă, cu greu va întoarce diavolul acel drept. Se răzbună cu multă mânie, fiindcă spune: „Eu am făcut atâta osteneală ca să câștig drept în acest suflet”. Atunci lupta pentru curățirea sufletului este mare.
De aceea spun Părinții că patimile îmbătrânesc și mor odată cu omul. Astfel se întâmplă să vedem și să ne mirăm cum de oameni bătrâni fac lucruri urâte. Aceasta arată că atunci când erau în tinerețe, nu au făcut nicio nevoință să se curățească de patimi și de aceea ele îi urmăresc și ajung până la moarte astfel. Iar de acolo ca o roadă a păcatului vor da seamă înaintea lui Dumnezeu.
Unii, care nu cunosc această artă a artelor și știință a științelor a luptei lăuntrice, spun: „Dar nu am pus în faptă gândurile, ci doar în închipuire le-am avut. Nu am făcut nimic rău!”. Da, dar răul nu pornește de la sine, dacă mai întâi nu va ceda mintea în închipuire, de unde începe atacul asupra sufletului și inima omului se întinează.
Desigur, din moment ce suntem pătimași, provocarea gândurilor rele nu se poate opri, fiindcă aceasta este ceva firesc să se întâmple. Aceasta însă nu înseamnă cădere. Căderea se va petrece atunci când deschidem ușa și îngăduim gândurile necurate să intre în casa minții și a inimii. Atunci avem luptă. Și dacă nu le alungăm și ne sălbăticim împotriva lor și nu le lepădăm îndată, ne vor răpune și ne vor conduce la păcat, care se numește consimțire.
Consimțirea este fapta sufletului. Așa cum trupul săvârșește un păcat, tot astfel și sufletul păcătuiește prin consimțire. De aceea Domnul spune în Sfânta Sa Evanghelie: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”[1]. Vede cineva un lucru sau o persoană și se smintește. Imediat trebuie să-și încordeze atenția și să-și întoarcă ochii de la acea imagine, ca să se șteargă din imaginație, după care să înceapă îndată rugăciunea și astfel să împiedice răul de la început.
Când o casă este curată? Când este îngrijită în fiecare zi sau când gospodină o mătură după 10-20 zile? Toți știm că cu cât o îngrijește mai mult, cu atât mai curată se păstrează din toate punctele de vedere. Tot astfel și sufletul omului, inima lui, care este casa lui Dumnezeu, ce este sfântul Jertfelnic al Duhului Sfânt, trebuie curățit adeseori, fiindcă omul este templu al lui Dumnezeu și El locuiește în acest templu. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”[2]. Adică prin Sfântul Botez pe care l-am primit, inima noastră devine templu al Duhului Sfânt și ni s-a dat renașterea sufletului prin Sfântul Duh, care S-a pogorât în vremea Tainei. De aceea este nevoie de Sfântul Botez.
Acest Duh Sfânt, acest Har, pe care-l primește pruncul înlăuntrul său, îl face sfânt din acea clipă. Dar din pricina vârstei nu cunoaște ce i s-a dat. Și diavolul, care are vicleșugul lui, cu multă măiestrie se străduiește să-l arunce în unele păcate din neatenție, ca să-i creeze astfel de condiții, încât atunci când ajunge la o vârstă odată cu trecerea timpului, mulțimea păcatelor să-i creeze o stare rea înlăuntrul său. Și toate aceste gunoaie ale păcatului acoperă, îngroapă Harul Sfântului Duh, Care nu mai luminează mintea. Și astfel, omul umblă în întuneric.
Însă atunci când suflă adierea lui Dumnezeu, pocăința, întoarcerea, spovedania, atunci toate cele aduse de păcat se șterg, inima se curăță de acea tumoare, luminarea Sfântului Duh vine în minte și omul revine la dumnezeiasca luminare. Și precum albina trece pe la toate florile, dar nu se oprește la toate și pe unele le trece cu vederea, ci merge și se așează pe cele care au nectar, tot astfel și Sfântul Duh Se revarsă pretutindeni. Și oricare inimă este pregătită, curată și primitoare, în aceea Se odihnește, Se pogoară în ea și îi dă bucurie, îi dă veselie, îi dă aripi pentru Cer, o unește cu Dumnezeu. Și un astfel de suflet se află permanent în comunicare duhovnicească și astfel se sfințește.
[1] Matei 5, 28.
[2] I Corinteni 3, 16-17.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
