Mitropolitul Nectarie Antonopulos
Părinții Bisericii noastre au numit pocăința „al doilea botez” sau „reînnoirea Botezului”. Cu primul Botez începem o călătorie către Împărăția lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu, Părintele nostru, cunoscând neputința omenească și putința căderii, ne-a dat al doilea botez, pocăința, prin care omul se poate ridica din căderea sa, își poate vindeca rănile și-și poate continua greaua sa călătorie. Din păcate foarte puțini cunoaștem ce înseamnă pocăința și care este sensul ei cel mai profund. Cei mai mulți nu numai că nu cunoaștem ce este pocăința, dar nici pentru ce trebuie să ne pocăim.
Pocăința nu este, așa cum credem, o procedură juridică care îl eliberează pe om de anumite simțăminte de vinovăție. Nici nu este o mărturisire tipiconală, pe care o face cineva înainte de marile sărbători sau în condiții psihologice aspre. Atitudinea și întoarcerea fiului risipitor arată cu totul altceva.
Așa cum o arată și cuvântul, pocăința (metanoia) înseamnă schimbarea completă a vieții, lepădarea cu toată inima a păcatului, schimbarea mentalității. Adică să simțim cu toată ființa noastră că drumul pe care mergem nu duce nicăieri și că trebuie să ne întoarcem. Să simțim că trăim într-o șură cu paie, afară de casa Părintelui nostru, și să spunem: „Unde mergem? Părintele nostru are palate unde toți se veselesc, iar noi stăm în noroi?”. Iar după aceasta să ne hotărâm să ne întoarcem, să reintrăm în casa părintească, să ne împăcăm cu Dumnezeu-Tatăl și cu frații noștri.
Pentru ca pocăința să fie adevărată, ea trebuie să fie lucrătoare. Sfântul Cosma Etolianul spune: „Toți duhovnicii, patriarhii, arhiereii și toată lumea să te ierte, ești neiertat dacă nu te pocăiești și în faptă”. Adică, dacă nu vrem să ne depărtăm de la păcat și să ne schimbăm viața, atunci pocăința noastră nu este adevărată. Nu este nici pe departe pocăință.
Mulți vin la spovedanie cu entuziasm, sub greutatea problemelor psihologice sau a altor fel de probleme. Se spovedesc cu lacrimi și făgăduințe, cum că de acum înainte nu se vor mai întoarce la păcat, că-și vor schimba viața etc. Însă așa ceva se poate să nu aibă nici o legătură cu pocăința și trebuie să ne bage la bănuieli. Și aceasta pentru că pocăința nu este foc de artificii, ci are nevoie de timp, osteneală, asceză, nevoință sub umbrirea Harului lui Dumnezeu, și se înfăptuiește cu răbdare și tainic în sufletul omului. „ca un om care aruncă sămânţa în pământ, și doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el; și pământul rodeşte de la sine”[1].
În sfârșit, pocăința este lucrarea Harului dumnezeiesc. Omul trăind în întunericul păcatului și necunoscând frumusețea vieții dumnezeiești, nu poate înțelege diferența dintre viața omenească și cea divino-omenească. Când Harul dumnezeiesc va arunca în inima omului sămânța dumnezeieștii dragoste, numai atunci își va putea vedea pustiirea sa duhovnicească. Când lumina soarelui va intra într-o cameră întunecoasă, numai atunci le va descoperi pe toate. Tot astfel, când Harul lui Dumnezeu va lumina sufletele noastre, numai atunci vom vedea pustiirea lăuntrică, patimile, păcatele noastre. De aceea și Sfinții noștri cereau cu atâta insistență de la Dumnezeu: „Dăruiește-mi pocăința întreagă!”. Pentru că această pocăință adevărată este calea cea sigură care duce la Împărăția lui Dumnezeu.
[1] Marcu 4, 26-28.
