Lumina se va stinge treptat în Bisericile noastre. Veșmintele slujitorilor nu vor mai fi luminoase, ci se vor cerni odată cu sufletele noastre. Cântările vor deveni tânguitoare, precum doinele ciobanilor plecați departe de familie, în muntele singurătății.
Liturgiștii spun că asistăm la un schimb de ture în slujbele Bisericii – dacă în timpul anului bisericesc frumusețea slujbelor sunt o palidă replică a strălucirii Marii Biserici din Constantinopol, în timpul Triodului, constantinopolitanii, cu tot fastul lor, bat în retragere și devin „șefi” monahii și săraca lor rugăciune a pustiei. Egiptul, Palestina și depărtata Mesopotamie cu toți călugării istoriei, ne devin tovărași de drum în călătoria cuprinsă în paginile greoaie ale Triodului.
Intrăm într-o perioadă aparte. Ca într-o poveste din secolul al IV-lea. Însă, în realitate povestea Triodului este despre noi. Triodul nu este un muzeu al Bisericii în care să admirăm viețile Sfinților și să ne citim poveștile frumoase cu „aventurile” monahilor din pustie.
Triodul este despre noi…
Mai ales pentru bisericași ori bisericoși, cum doriți, pentru cei care se simt acasă cu adevărat la slujbele Bisericii, începutul Triodului este o veste bună.
Pentru toți ceilalți, va fi doar o fornăială nazală a bătrânilor dascăli, cuvinte înșiruite și neînțelese, tânguiri și lamentații fără de sens. Predici despre concepte de mult dispărute precum „duhul trândăviei”, „renunțare”, „bucuria lacrimilor”, „fericita întristare”, „schimbarea minții”, „metanie și metanoia”, „asumarea Crucii” și multe altele. Însă noi știm că, ceea ce pentru alții sunt doar fornăieli și concepte învechite, pentru noi „a început Triodul!”
Nu vă culcați la umbra Triodului
Triodul este o carte. Una mare și grea. Și la propriu și la figurat. Însă mai presus de toate, Triodul este o stare. Un mod de a fi. Este starea de pocăință a Bisericii care se pune toată în genunchi și strigă din tot sufletul, din tot ce are: „Miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă”
Iar Dumnezeu ne miluiește cu Lumina Învierii.
Nu putem să strălucim de bucurie și să ne bucurăm precum copiii de marea prăjitură a mântuirii dacă nu gustăm din amăreala Triodului. De fapt, Triodul este un paradox – vom înmulți rugăciunea, vom folosi mai puțină lumină, vom sta mai mult în genunchi, vom mânca mai pe seară, însă vom fi mai plini de Dumnezeu. Cine spune că nu se bucură la auzul frumoasei muzicalitați a imnului „La râul Babilonului” ori la „Iată Mirele”, „Cu noi este Dumnezeu” și la „Doamne al Puterilor”?
Cu toate aceste bucurii discrete, există un pericol și pentru bisericoși, acela de a ne culca la umbra Triodului. Da, slujbele sunt mai frumoase, cu toată smerenia lor specifică, cântările glasului al VI-lea atât de folosit în Triod, ne poartă în lumea monahilor din Orient, Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, ne vor fi prilej de a fi mai aproape de Dumnezeu.
Însă se schimbă ceva în noi cu adevărat? Sau de la un început al Triodului până la cel de anul viitor, rămânem aceiași?
Pentru că Triodul nu este altceva decât o șansă. Una în trei strofe. Încă o șansă de a schimba ceva la noi. În noi. Viața noastră este un cumul de noduri în care s-a încâlcit viața noastră. Triodul ne oferă tocmai soluții de descâlcire a nodurilor de pe funia vieții. Mântuirea sufletului nostru nu este o joacă! Nu ne putem juca cu sufletul nemuritor. Suntem muritori cu trupul şi suntem în trecere pe pământ, într-o zi vom pleca la cele veşnice, la Dumnezeu.
Prin urmare, când sufletul omului se obişnuieşte cu cele ale lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, atunci simte mulţumire şi siguranţă, Îl simte pe Dumnezeu înlăuntrul său.
Dacă ceva nu se va mișca și nu vom face un pas către noi cei din lăuntru, vom rămâne doar cu „Ușile pocăinței”, „Suflete al meu” și cu „Din Ospățul Stăpânului”.
Și vom fi teribili de săraci…
Sursa: Jurnal de emigrant, via Facebook – Mănăstirea Sihăstria Râşcăi.
