Perfect sau sfânt?

Mi-am adus aminte de curând de un om drag, un fost elev, mereu citit, cu întrebări pertinente, puţin rebel, desigur mate-info, problematizând la fiecare oră pe marginea raportului știință-religie, mare fan al religiilor orientale. Mă sprijineam pe el, îmi era de mare ajutor natura lui polemică. Ne războiam, dar cu folos, pentru a limpezi poziția ortodoxă față de problemele lumii contemporane. Părea mereu sigur pe sine, un perfecționist, până într-o zi în care m-a surprins total. Mi-a cerut o oră în care să vorbim.

Am intuit tulburarea și durerea lui și am găsit cumva o fereastră. Prin­tre lacrimi, la fel de neașteptate ca solicitarea lui de a vorbi, am intrat brusc în lumea suferinței celor care niciodată nu sunt destul de buni pentru a satisface exigențele părinților lor, a celor care își impun standarde înalte pe toate planurile pentru a putea fi iubiți sau măcar apreciați, a celor pentru care orice eșec este abisal și cheamă a moarte. Da, avea cu adevărat rezultate proaste la simulările pentru Bac. În familie era dramă. Consecințele radicale îl împingeau într-o deznădejde din păcate prea puțin conștientizată de părinți.

A povestit mult, revărsând toată suferința și frustrarea. Am căutat o cale, pași simpli de urmat pentru a reclădi ce s-a pierdut, mai ales în relații, pentru că în realitate aici era problema. Am ajuns împreună la duhovnic. M-am temut pentru viața lui, părea că merge pe ideea ori totul (perfect) ori nimic. Ne-am hotărât că o scară se urcă treaptă cu treaptă, nu toată deodată, că poți da înapoi pentru a urca din nou. I-am dăruit o cărticică de rugăciuni. Poate era prea zdrobit pentru a putea citi, dar o purta cu el. A fost cumva ancora lui. Ne întâlneam pe culoar și îl întrebam cum este. Ducea mâna la buzunarul în care purta cărticica și știam că se luptă, că e spre bine. Și a fost. A terminat facultatea, masterul și lucrează de un an. Am învățat multe de la el, privind presiunea pe care o punem, ca părinți sau profesori, asupra copiilor sau elevilor noștri. Am privit cu alți ochi nemulțumirile, anxietățile, durerile și revoltele tinerilor. Recunosc, mi-a fost și încă îmi este greu să abdic de la propria poziție perfecționistă, dar de atunci am început să critic mai puțin, să accept și să acopăr mai des cu rugăciune, dragoste și nădejde de îndreptare căderile de orice fel.

Nu suntem perfecți

Dar vrem să fim. Și elevii noștri la fel. Avem înnăscută în noi do­rința de perfecțiune și este firesc să fie așa. Dumnezeu ne-a creat după chipul Său și ne-a chemat la asemănarea cu El. Ce am putea cere de la noi înșine mai mult decât atât? Suntem neobosiți în căutarea împlinirii noastre, tânjim către ea, după cuvântul Sfântului Sofronie Saharov: „Sufletul uman este chipul lui Dumnezeu. Găsește odihnă doar atunci când atinge perfec­țiunea”. Problema este cum ne-au transmis persoanele reprezentative din viețile noastre ideea de per­fecțiune. Poate că ne-au pus înainte modelele Sfinților sau poate că ne-au orientat către alte exemple de oameni realizați pe plan material.

Vedem astăzi tineri ambițioși, asaltați de solicitări din partea părinților, profesorilor, prietenilor, partenerilor de viață sau patronilor privind perfecțiunea proprie definită ca realizare profesională, materială, socială, iar în cazul fetelor, privind standarde înalte legate de frumusețe, modă, dietă etc. Dar acestea nu vor fi niciodată îndeajuns, ele nu satură și nu țin vie bucuria.

E o diferență fundamentală de abordare a perfecțiunii în cele două modele. În al doilea caz este un preț de plătit, pe termen lung, asociat stresului generat de încercarea omului de a fi dumnezeu fără Dumnezeu. Sunt nenumărate suferințe, depresii și boli implicate. Într-o lucrare recent editată la noi, Gabor Maté vorbește despre costul stresului ascuns, despre boli prin care corpul spune nu, atunci când persoanele perfecționiste nu pot spune decât da, având „atitudini disfunc­ționale”, în special cele asociate cu nevoia de aprobare. Acestea erau predispuse să aibă atitudini predominant întâlnite în cazul persoanelor vulnerabile la depresie, cum ar fi perfecționismul și îngrijorarea cu privire la judecata altora. De altfel, lucrarea este plină de exemple de perfecționiști care au sfârșit în boli incurabile. Ce presiune este pe tinerii noștri, siliți să intre în standardele unei socie­tăți cu atâtea false exigențe? De aceea este important să îi ajutăm să înțeleagă, după cuvântul părintelui Teologos, că „desăvârșirea nu înseamnă punctul în care nu mai poți să adaugi nimic, ci punctul în care nu mai poți să scoți nimic, adică punctul în care ai ajuns să ai doar strictul necesar astfel încât să fii liber ca să te poți uni cu Creatorul, să te poți uni cu Dumnezeu cel perfect și să primești prin această unire perfecțiunea de la El… Și atunci, cu acest program, având grijă de cele trei mari pa­timi – putere, avere, plăcere – și înlocuindu-le cu virtuțile smereniei, a neagonisirii și a iubirii de osteneală, o să ajungem la perfecțiu­nea personală veșnică, care este Raiul”.

Smerenia

Da, vrem să fim buni, dar doar Dumnezeu este cu adevărat bun. Hristos a spus lămurit aceasta în dialogul cu dregătorul care dorea să moștenească viața veșnică: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu” (Luca 18, 19). În final, problema este de natură duhovnicească, presupune ridicarea prin smerenie sau căderea prin mândrie. E important să ajutăm elevii să înțeleagă valoarea smereniei ca adevărată cunoaștere de sine și premisa unei vieți împlinite nu numai pe plan spiritual, pentru dobândirea sfințeniei, perfecțiunea personală veșnică, ci pe toate planurile, material, social, fizic etc.

La orele dedicate datoriilor față de sine, la clasa a IX-a, obișnuiam să folosesc drept model exemplul unui atlet: dacă un viitor săritor la înălțime, având complexe de superioritate, va pune de la început ștacheta la 2 metri, ce va face? Cei mai mulți elevi răspundeau că nu va reuși saltul de la început și va renunța după un număr de încercări. Apoi, pentru un altul care, având complexe de inferioritate, va menține ștacheta la nivelul de jos, răspundeau că nu va sări niciodată mai mult. Dar aceste complexe sunt forme directe sau ascunse de manifestare a mândriei și slavei deșarte. Un om smerit va avea o adevărată cunoaștere de sine, pornind de jos și ridicând mereu ștacheta, devenind astfel conștient de darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu, dar și de limitele sale. Mulțumind și atribuind lui Dumnezeu reușitele, asumându-și în același timp eșecurile și limitele, el va privi astfel greșeala nu ca pe o dramă, ci ca pe o ocazie de învă­țare și orientare, iar realizările ca făcând parte din datoria de a înmulți talanții. Apoi, elevii aplicau modelul pentru probleme privind situații concrete din viața lor, înlocuind ștacheta, de exemplu, cu testul la matematică, participarea la o întrecere, o discuție cu părinții sau o petrecere.

Cel mai frumos dar

Paradoxal, perfecțiunea este smerenie. Vedem aceasta în smerenia abisală a Mântuitorului, „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume” (Filipeni 6, 9).

Putem cultiva smerenia tru­pește, folosind metaniile, închinăciunile, prosternarea. „Când stai în gestul de închinare în fața lui Dumnezeu cu toată ființa ta sau rostirea cuvintelor sacre, doar ele te pot scoate din magia aceasta a minții”, din risipirea pe care duhurile rele o aduc, spunea părintele Dan Popovici. Sufletește, ne smerim prin mulțumirea adusă permanent lui Dumnezeu pentru tot ce se întâmplă în viețile noastre, fie realizări, fie încercări sau ispite, recunoscând în toate darul și bunătatea Lui. Dar cea mai înaltă cale este cea duhovnicească, unde totul este dar, după cuvântul Sfântului Teofan Zăvorâtul, „treaba ta este să lucrezi cu tine însuți: pentru asta ești ales; restul e în mâinile lui Dumnezeu. Cel ce se smerește pe sine va fi înălțat”.

Smerenia este cel mai frumos dar, şi calea de a-l dobândi este de a ne uni cu izvorul ei, Hristos cel blând și smerit cu inima, prin Harul Duhului Sfânt, în Sfintele Taine, împărtășindu-ne de asemănarea cu El, pe cât putem primi.

Prof. Mihaela Ghițiu 

Sursa: http://ziarullumina.ro