Iosif Camară
Imperiul întemeiat de Constantin cel Mare s-a sfârşit în 29 mai 1453, odată cu împăratul său. Patru ani mai târziu, mitropolitul Teoctist îl pomăzuieşte domn pe Ştefan cel Mare după rânduiala ungerii împăraţilor bizantini: voievodulul stă în genunchi, cu capul rezemat de Sfânta Masă, iar arhiereul îi aşază omoforul pe cap şi-i citeşte rugăciunea de încoronare, ungându-l apoi cu Sfântul şi Marele Mir. După sărutarea Sfintei Mese, voievodul primeşte pe cap coroana, apoi este condus în naos, la tronul din dreapta.
Pentru prima dată se făcea acest lucru la români, ca un transfer al puterii bizantine la nordul Dunării. Într-un studiu amplu dedicat acestui episod extraordinar, istoricul Dan Ioan Mureşan notează că Iorga a sesizat chintesenţa evenimentului de la 1457 când a scris că, prin pomăzuirea lui Ştefan cel Mare, a avut loc „întâia suire în Scaun cu forme bisericeşti bizantine, ca şi cum acolo, la Suceava, după dispariţia Împăratului creştin al lumii răsăritene, s-ar fi reluat solemn sacrele lui tradiţii”.
Dacă Ştefan cel Mare a fost primul voievod uns după rânduiala bizantină, ultima pomăzuire a primit-o Regele Mihai, în 1940, fapt pentru care Biserica l-a considerat suveran de drept până la moarte. Aşa l-a numit arhiepiscopul Pimen la sărbătoarea Paştilor din 1992 şi tot aşa l-a pomenit patriarhul Teoctist în Sfânta Liturghie, cu prilejul vizitei din 1997: “Întâi pomenește, Doamne, pe Majestatea Sa Regele Mihai I și pe Doamna Sa Ana”.
(În imagine: Ştefan cel Mare în tabloul votiv de la Mănăstirea Voroneţ.)
