Sfântul Evanghelist Luca, în capitolul al XVIII-lea al Evangheliei (versetele 11-19), vorbește despre călătoria Mântuitorului către Ierusalim, când a trecut prin mijlocul Samariei și Galileei. Atunci, într-un sat, l-au întâmpinat zece leproși, care stăteau de-o parte, cerându-I stăruitor să-Și facă milă de ei.
Mântuitorul, dintr-o nemărginită dragoste și mare smerenie, le-a cerut să meargă să se arate preoților. Pe când mergeau, s-au curățit.
Partea de final a acestei minuni este specifică firii umane căzute, nerecunoscătoare față de Dumnezeu și de aproapele. Doar unul dintre cei zece vindecați s-a întors la Mântuitorul să-I mulțumească. Regretul Mântuitorului pentru o astfel de atitudine reiese din cuvintele rostite: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? (Luca 17, 17-18).
Acest fragment evanghelic găsește ecou în inimile multora. Poate procentul nerecunoscătorilor de acum este la fel ca și cel de atunci. Ca și atunci, și acum, nerecunoștința este destul de des întâlnită, cântărind mai mult decât prețuirea anumitor fapte, gesturi sau cuvinte. Iar lipsa de manifestare a acesteia e evidentă nu doar față de Dumnezeu, Căruia Îi datorăm totul, ci și față de oamenii de lângă noi.
Tot mai mare indiferență și nerecunoștință se manifestă la nivel general, din nefericire chiar și în rândul Ucenicilor Mântuitorului, al celor care au învățat prea puțin din predica Lui și din îndemnul de a fi recunoscători pentru a primi mai multe daruri de la El.
Cât bine ne face Domnul în fiecare zi! Câte momente de bucurie ne dăruiește fiind alături de noi pentru a depăși situațiile grele ale vieții! Cuprinși de euforia succesului, ori de entuziasmul reușitei, uităm să ne ridicăm ochii către cer și să-I mulțumim Celui care este mult-milostiv, iertător, ajutător și împreună-călător pe drumul sinuos al vieții.
Recunoștința este specifică oamenilor care înțeleg dincolo de cuvinte și situații, care au bun-simț și suflet mare. Dumnezeu nu uită să le răsplătească, adăugând bunătate la bunătatea lor și iubire la iubirea lor.
Părinții Bisericii au spus că bunăvoința și recunoștința nu se prea întâlnesc la oamenii care nu cunosc cuvintele evanghelice. De multe ori primim recunoștință de la cei care nu ne așteptăm, chiar și de la necuvântătoare. Sunt pline cărțile filocalice de mărturisiri tulburătoare din viața unor Sfinți, asemenea Sfântului Gherasim de la Iordan. Marele nevoitor i-a scos unui leu un spin mare din piciorul infectat, iar acesta a rămas lângă el, slujindu-l până la sfârșitul vieții și murind, apoi, pe mormântul Cuviosului.
Această pildă din lumea necuvântătoarelor ne reamintește că trebuie să avem puterea de a recunoaște că suntem restanțieri la înalta stare la care ne invită Evanghelia. Să ne întoarcem către Dumnezeu pentru a-I mulțumi, să spunem tuturor cât bine ne-a făcut El. Să răspundem iubirii și atenției Lui! Să fim mulțumitori, ființe euharistice, care se înalță către Dumnezeu, dorind a primi darurile Sale cele bogate, nu doar din lumea aceasta, ci mai ales din netrecătoarea Sa Împărăție.
Pe lângă constatarea nerecunoștinței frecvente, ori de câte ori citesc sau ascult această Evanghelie retrăiesc momentul când am ajuns în locul vindecării celor zece leproși, undeva între Samaria și Galileea, nu departe de Câmpia Armaghedonului și de Cetatea Meg Hido, în localitatea care se numește Burqin.
Acolo se găsește o peșteră unde erau altădată ținuți leproșii. Are o singură intrare, pe deasupra ei, aflându-se săpată într-un munte. Nu se știe dacă a fost o peșteră naturală sau realizată în timp, tocmai pentru astfel de oameni. Știm că leproșii erau tratați în mod disprețuitor, chiar și de către rudeniile lor, iar boala de care sufereau părea a fi nevindecabilă.
Vechiul Testament vorbește cu claritate despre ce trebuiau să facă cei suferinzi pentru a evita contaminarea altor persoane. Știm că trăiau în locuri singuratice, nu doar în această peșteră, iar Mântuitorul i-a vindecat pe mulți dintre ei. Din scrierile sfinte aflăm că aveau îndatorirea să anunțe de departe, prin gesturi sau cuvinte, că sunt leproși, strigând: necurat, necurat! Nu aveau voie să primească din mâna cuiva hrană, ci aceasta era lăsată jos, ca la necuvântătoare, și de acolo o luau cei bolnavi. Copiii nu-și mai puteau îmbrățișa părinții, nici frații sau rudeniile, acestea fiind considerate drept condamnate la moarte în urma unui asemenea gest.
Într-o astfel de situație erau aruncați leproșii și în această peșteră. Nu mai puteau ieși, întrucât accesul către exterior se făcea printr-un singur loc, iar acesta era bine păzit și nu aveau posibilitatea să ajungă la suprafață.
Mai târziu, în perioada bizantină, peștera a fost transformată în Biserică. Gura peșterii a devenit cu timpul un turn, care arată că acolo este un lăcaș de cult creștin.
Înainte de veacul al nouălea, peștera a fost mărită, în ea amenajându-se un paraclis, ocrotit de Sfântul Ierarh Nicolae, iar în veacul al optsprezecelea interiorul peșterii a fost extins, întâlnindu-se în prezent un loc spațios, care primește la slujbe o comunitate pentru credincioșii ortodocși din familii arabe, nu foarte numeroasă, slujită de către clerici ai Patriarhiei Ierusalimului. Sacerdoții vin din diferite locuri pentru a liturghisi măcar cu prilejul marilor sărbători.
M-am bucurat să văd această Biserică înnoită. Am aflat că, la sfatul Părintelui David Pristavu, un preot de la o Biserică militară din județul Bacău, Lucian Butnaru, ajutat de un grup de credincioși, a realizat în România, într-un atelier de sculptură, mai multe piese de mobilier, ușile împărătești și diaconești, stranele și alte lucruri de care această Biserică avea mare nevoie, comunitatea locală fiind alcătuită în general din oameni modești, fără posibilități.
Lucrarea misionară, dăruirea fraților români și vizitele unor închinători în acest loc, care nu este introdus în circuitul marilor pelerinaje, arată dorința de a fi recunoscători față de Dumnezeu, de a-I mulțumi, cum a arătat și grupul de români.
Locul unde acum se săvârșește Jertfa Euharistică, Peștera leproșilor, ne duce mereu cu gândul la mulțumirea pe care suntem datori să o îndreptăm către Dumnezeu.
Tendința contemporanilor este de a oferi mulțumirii un caracter mai degrabă legalist (îți mulțumesc pentru că știu că mi-ai dat sau îmi vei da) ori să folosească mulțumirea pentru a se lăuda ori elogia în apelative măgulitoare, fără a-L include pe Dumnezeu în abordarea lor ipocrită. Nemulțumirea față de Dumnezeu ne izolează și ne însingurează viața.
Suntem de multe ori asemenea celor nouă leproși. Uităm binele îndată după ce acesta a fost săvârșit, iar inima noastră rămâne o peșteră părăsită, cuprinsă de boala contagioasă a nerecunoștinței, aidoma leproșilor din alte vremuri. Nu devine Biserică, unde să sălășluiască Hristos, ci o încăpere goală, opacă, unde părelnica lumină putrezește sub greutatea uitării și nebăgării de seamă…
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro
