Pilda celor invitați la cină – lecția comuniunii în Hristos

Ne apropiem de marea sărbătoare a Nașterii Mântuitorului Hristos și așteptăm cu nerăbdare întâlnirea cu familia, rudele, prietenii și cunoscuții în jurul mesei special pregătite pentru Crăciun. Însă, indiferent dacă vom avea înainte bucate pretențioase gastronomic sau preparate tradiționale, simple, ceea ce va conta cu adevărat va fi, precum întotdeauna în zilele de sărbătoare, întâlnirea cu cei dragi, deconectarea de grijile cotidiene și conectarea la realitățile celor­lalți, împărtășirea experiențelor de viață.

Pregătirea mâncării – care în spațiul românesc a fost mai tot timpul un adevărat ritual – pălește ca însemnătate în raport cu rânduiala șederii la masă și a ospă­țului efectiv. Poți avea pe masă cele mai alese mâncăruri! Impor­tanți sunt, întâi, gazda, apoi oas­peții! Ce și cum a gătit „bucătarul”? Cum a pregătit masa? Cum o ser­vește? Cum sunt așezați oaspeții la masă? Cine spune rugăciunea? Ce se discută la masă și cine este „moderatorul”? Cine binedispune mesenii? Cheia succesului unui ospăț este acompanierea bucatelor cu comuniune și comunicare, într-o simfonie a respectului, tovărășiei, afecțiunii și unității.

Atunci când este vorba despre o cină cu Hristos, toate acestea sunt și mai relevante, pentru că Mântuitorul, la Cina cea de Taină, ne cere: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Co­rinteni 11, 24-25). În con­știința creștinului, Sfânta Liturghie trebuie să rămână o invitație și o participare la o cină foarte specială, la care Hristos este Gazda: „Căci Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împărți, Hristoase, Dumnezeul nostru”, mărturisim în rugăciunea din timpul cântării Heruvic. Această Cină liturgică este o sărbătoare a iubirii lui Dumnezeu pentru noi, a milostivirii și bunăvoirii Sale.

„Fericit este cel ce va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!”

Acestea sunt cuvintele sfinte care introduc Parabola celor poftiţi la cină (Luca 14, 16-24), citită în Biserici în Duminica a 28-a după Rusalii. Dar pentru că Sfântul Evanghelist Matei relatează o pildă asemănătoare, în Matei 22, 1-14, despre nunta fiului de împărat, la care „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 22, 14), datori suntem să reliefăm elementele de particularitate, dar și de mare însemnătate teologică ale pildei lucanice.

Sărăcăcioasă în detalii, pilda debutează brusc: „Un om oarecare a făcut o cină mare și i-a chemat pe mulți” (Luca 14, 16). Nu știm ce a determinat bunăvoința plină de zel a gazdei, dar dimensiunea ex­cep­țională a unei mese de seară și numărul mare al invitaților scot întâlnirea din cadrele firescului. Împrejurările invitației nu impun nimic deosebit: nu e nevoie ca oas­peții să aducă vreun dar sau vreo formă materială de recunoștință pentru gazdă. Ba, mai mult, nefiind invocată vreo motivație – nici măcar cea a nunții, precum la Sfân­tul Evanghelist Matei -, devine clar că însăși cina este un dar, pe care prietenii sunt invitați să îl primească.

Mâncarea este inutilă dacă nu are cine să o mănânce! Căci, „au început toți, câte unul, să-și ceară iertare” (v. 18). Parabola bunăvoin­ței gratuite se transformă, după cum spunea vrednicul de pomenire Mitropolitul Antonie Plămădeală, într-o „parabolă a pretextelor”. Unul invocă scuza că „țarină am cum­părat şi am nevoie să ies ca s-o văd”. În noaptea materialității sale, acesta vrea să își clătească ochii cu vederea noii investiții. El este atât de preocupat să(-și) vadă pământul, încât nu mai vede cerul. Pe lângă orbirea duhului, gârbovirea lui spirituală îi ține coloana vertebrală aplecată spre pământ. Altul spune că și-a cumpărat cinci perechi de boi și vrea să meargă să îi încerce. După căderea în păcat, neputința lucrării pământului cu ușurință trebuie compensată prin lucrarea animalelor. Pământul se împotrivește omului, devine greu de lucrat (Facere 3, 17), încât omul ajunge într-o stare animalică, muncind „ca boul la jug”. Cel de-al treilea invocă recenta sa căsătorie. Binecuvântată de Dumnezeu, cununia bărbatului cu femeia este o taină a comuniunii de iubire împărtășite unul altuia și a amândurora, în unitate, către Dumnezeu și comunitate. Dar dacă această relație este doar a sentimentelor individuale exprimate egoist unul către alter-egoul de vizavi, ea va încetini mersul împreună în viață al tinerilor căsătoriți. Metaforic vorbind, și atunci când unul dintre cele două picioare ale aceluiași organism șchiopătează, trupul sprijinindu-se mai mult pe un picior decât pe celălalt, apar dezechilibrul și deruta.

Pilda celor chemați la cină nu are ca obiectiv condamnarea celor care refuză invitația, cât vrea să atragă atenția asupra falselor priorități. Argumentele invocate sunt, la vremea de seară a cinei, absolut ridicole! Prin urmare, in­vi­tațiile făcute cu mult timp îna­inte sunt înlocuite cu altele noi, imediate: „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici” (v. 21). Cei pri­vi­legiați la cină, dar care s-au fă­cut pe ei înșiși orbi, gârbovi, ne­pu­­tincioși și șchiopi duhovni­cește, sunt înlo­cuiți cu cei pentru care dizabilitatea trupească nu este un impediment pentru a auzi și ve­dea chemarea-invitație, a se îm­puternici și a merge la întâlnirea cu Cel care a pregătit spre oferire Cina.

Triumful oaspeților lui Hristos la Cina euharistică

Finalul pildei nu relatează ospă­țul. Pentru că pilda aceasta nu este despre alimentele puse pe masă și despre umplerea stomacului cu ele, așa cum fals au înțeles cei chemați întâi, ci despre altfel de mâncare, așezată la masă, și care „umple casa” (v. 24). Mâncarea se întrupează în cei prezenți, cina specială devine triumful persoanelor în comuniune cu gazda asupra hranei. Comuniunea în bună dispoziție nu ține cont de slăbiciunile noastre; precum alimentele de pe o masă: unul e gustul pâinii, altul al cărnii, al brânzeturilor, al vegetalelor (mai ales dacă ne gândim că unele dintre ele sunt cu anevoie de mâncat în stare crudă). Punerea laolaltă și focul este cel care le transformă într-o unitate, le armonizează gustul!

Ca un cod al bunelor maniere la masa Împărăției, Evanghelia de Duminică ne-a învățat despre găsirea, intrarea, cinarea, odihna și bucuria noastră în Hristos Domnul. Cina este, în realitate, „o hrană cerească, un ospăț al Cuvântului”, zice Clement Alexandrinul, Dumnezeiasca Euharistie ce se oferă în Biserică tuturor celor che­mați. Pâinea și vinul, prin rugăciunea Bisericii și pogorârea Duhului Sfânt, se prefac tainic și real în Trupul și Sângele lui Hristos și, ca alimente ale subzistenței noas­tre, ne definesc identitar, ne descoperă felul cum, în Hristos, suntem hrană și băutură unii pentru alții.

Pr. lect. dr. Cătălin Vatamanu 

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
19
Shares
Previous Post

Viețile Sfinților – decembrie, ziua 14

Next Post

Opriți avorturile!

Related Posts