Plânsul de luni seara

Sfântul Efrem Sirul

Primeşte rugăciunea gurii celei întinate şi necurate, Stăpâne al tuturor, Iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase, şi să nu Te îngreţoşezi de mine ca de unul ce sunt nevrednic şi nepriceput, nici sufletul meu care de iad se apropie să îl judeci nevrednic de mângâierea Ta.

Caută-mă pe mine ca pe oaia cea rătăcită, că pustiu m-am făcut de toată osârdia şi cugetarea spre a mă îndrepta pe sine-mi. Că, după ce m-am orbit cu dulceţile şi cu dezmierdările, întunecat am sufletul meu şi din beţia patimilor implacată am inima mea.

Mărturisesc Ţie, Doamne, Mântuitorul lumii, toată amărăciunea mea, răutatea, dobitocia. Voi spune iarăşi toată a Ta veselie, dulceaţa pe care ai făcut-o cu mine pentru bunătatea Ta, Iubitorule de oameni.

Dintru întâia vârstă m-am făcut întărâtător, fără de osârdie către bunătate, a toată răutatea aflător, a tot păcatul lesne lucrător. Şi însuţi, o, Stăpâne, ai trecut cu vederea toată răutatea mea pentru îndurările Tale cele multe, Fiule al lui Dumnezeu.

Capul meu se înalţă prin darul Tău, Stăpâne, dar se smereşte iarăşi pentru păcatele mele. Mă trage iarăşi pe mine darul Tău către viaţă şi eu mai vârtos către moarte cu bună osardie mă duc, că prea-reaua obişnuinţă a trândăviei mele mă trage pe mine, şi nevrând, către sineşi.

Grea este obișnuinţa patimilor; leagă mintea mea cu legături nedezlegate; şi dorite, şi iubite se află mie de-a pururea legăturile. Cu obişnuinţa curselor mă leg eu, ticălosul, şi mă bucur, legat fiind. Cufundat sunt întru iadul cel prea-amar şi mă îndulcesc. În fiecare zi vrăjmaşul înnoieşte legăturile mele şi eu mă bucur.

O, mult-meşteşugirea vrăjmaşului! Mă leagă pe mine cu legături pe care eu nu le voiesc, însă de-a pururea îmi aduce mie nişte legături ca acestea şi curse pe care eu cu multă dulceaţă le primesc; că îmi cunoaşte aplecarea şi voirea, că este mai tare, şi întru o clipeală îmi aduce legătura pe care o voiesc.

Acesta este plânsul, aceasta este tânguirea, ocara şi ruşinea; că m-am ferecat eu ca şi cu nişte obezi întru voile mele. Că, putând să zdrobesc legăturile întru o clipeală de ochi şi să mă fac slobod de toate cursele, nu voiesc să fac aceasta, de trândăvire biruit fiind şi obişnuinţei patimilor cu aplecarea şi voirea robind.

Aceasta este iarăşi mai cumplit şi plâns de ruşine plin, că eu cu voirile mele merg la vrăjmaşul meu. Mă leagă pe mine şi mă omor în patimi de care el se bucură. Şi, putând să zdrobesc legăturile, nu voiesc. Putând să fug de cursă, nu poftesc.

Este oare altceva mai amar decât plânsul și tânguirea aceasta? Este oare altă ruşine decât aceasta mai grea? Nu este, socotesc eu, nimic mai amar decât ruşinea aceasta, decât a face cineva voile vrajmaşului său.

Şi aşa aflându-mă eu, netrebnicul, şi cunoscând legăturile mele, le ascund pe ele cu chip de evlavie. Şi conştiinţa mea mă mustră pe mine pentru acestea pe care le lucrez. Pentru fiecare mă mustră: Pentru ce nu te trezveşti, ticăloase? Au nu ştii că lângă uşă este înfricoşata zi a Judecăţii? Scoală-te ca un puternic; rupe-ţi legăturile tale. Întru tine este puterea dezlegării şi a legării.

Cu aceasta de-a pururea mă mustră pe mine sfânta conştiinţă şi nu voiesc din legăturile curselor să mă izbăvesc. Mă tânguiesc şi suspin pentru acestea în fiecare zi şi întru înseşi patimile mă aflu legat. Ticăit şi ticălos sunt eu, nesporit întru lucrul cel bun al vieţii mele, netemându-mă de cursele morţii.

Trupul meu este îmbrăcat cu chip de evlavie înaintea privitorilor mei, iar sufletul s-a ferecat în gânduri necuvioase ca în nişte obezi. Din afară mă fac evlavios cu sârguinţă, si din lăuntru sunt urăciune înaintea lui Dumnezeu.

Îmi îndulcesc graiul meu cu oamenii, amar fiind şi rău cu voirea. Şi ce oare voi face în ziua cunoştinţei, când Dumnezeu le va arăta pe toate înaintea Divanului? Mare frică ticăloşeşte inima mea adeseori, de vreme ce mă strâng cu lanţurile nemărginitelor mele fărădelegi. Eu însumi ştiu că acolo mă voi munci, dacă nu voi îmblânzi aici cu lacrimi pe Judecătorul.

Pentru aceasta mă rog să nu îţi încui îndurările Tale, Stăpâne, întru urgie, că însuţi aştepţi întoarcerea mea. Căci nu voieşti să vezi pe cineva în foc arzându-se, că voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască în viaţa cea veşnică.

Deci, îndrăznind la îndurările tale, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad înaintea Ta rugându-mă: Caută spre mine şi mă miluieşte! Scoate din temniţa fărădelegilor sufletul meu şi străluceşte-mi mie rază de lumină în cugetul meu mai înainte de a mă duce eu la Judecata ce va să-mi fie înfricoşată, unde nu este nicidecum cu putinţă a mă pocăi pentru răutăţi.

Frică mare mă apucă pe mine, ticălosul şi înverşunatul, cum mă duc ne-gata cu totul şi gol de fapte bune. Frică şi temere mă cuprinde pe mine, că mă văd pe sine-mi fără de osârdie spre bunătate; şi cu gânduri împotrivnice mă vâscolesc, că mă plec dracilor, care cu dezmierdările spre pierzare mă amăgesc.

Întru multe mă socotesc a fi trebuincios, de nu mă v-a mustra conştiinţa mea. Mă asemăn neguţătorului trândav şi lenevos care îşi păgubeşte zi de zi câștigul. Aşa eu, ticălosul, mă păgubesc de bunătăţile cele cereşti întru multele învăluiri care mă trag pe mine la cele rele.

Căci mă simt întru sine-mi cum mă fur în fiecare ceas şi nevrând mă aflu întru acelea pe care le urăsc. Mă spăimântez întru voirea mea, cea prea-rea întru scârbe, întru care de-a pururea păcătuieşte în multe feluri. Mă spăimântez întru pocăinţa mea, cum nu are înfrânarea ca temelie tare a zidirii; că nu o lasă pe dânsa vrăjmaşul sufletului meu.

În fiecare zi pun temelie a zidirii, şi iarăşi cu mâinile mele risipesc osteneala mea. Nu a pus început bun pocăinţa mea cea bună. Sfârşit iarăşi nu are prea-reaua mea lenevire. Cu voia rob m-am făcut trândăviei de către vrăjmaşul meu, prea-cu-osârdie săvârşind toate cele iubite lui.

Cine va da capului meu apa mult-nepovestită şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să izvorască de-a pururea lacrimi şi să plâng totdeauna către înduratul Dumnezeu ca să trimită darul Său mie, păcătosului, şi din marea cea înnebunită – care cu valurile păcatelor se înviforează cu furtuni în fiecare ceas – să tragă sufletul meu? Căci voile mele au biruit rănile, care nicidecum nu primesc oblojiri de vindecare.

Muierea aceea, curva, deodată întreg-înţeleaptă s-a arătat, fiindcă s-a spăimântat şi s-a sârguit, de vreme ce a urât lucrurile păcatului celui ruşinos, aducându-şi aminte de ruşinea cea veşnică ce va să fie şi de chinuirea cea nesuferită a muncii. Iar eu, pentru patimile păcatului în fiecare zi rugându-mă, nu mă depărtez de acestea, ci rămân de-a pururea, nebunul, întru obiceiul meu cel rău.

Spre nădejde de pocăinţă îmi este aşteptarea mea, mie, care mă fur întru deşartă făgăduinţă a ei. De-a pururea zicând să mă pocăiesc, niciodată nu mă pocăiesc. Numai cu graiurile mă pocăiesc cu sârguinţă, iar cu lucrurile la mare depărtare stau de pocăinţă. Iar dacă sunt întru odihnă, îmi uit şi firea mea, că fac întru cunoştinţă răul şi spre urgisire păcătuiesc.

Isav loc de pocăinţă nu a aflat, de vreme ce spre urgisire a făcut păcatul şi nu răpindu-se a păcătuit; căci nu prin înşelare, ci întru cunoştinţă a păcătuit. Şi sfătuindu-se şi pe părinţii săi i-a amărât şi de Dumnezeu nu s-a ruşinat. Și Iuda vânzătorul loc de pocăinţă nu a aflat, că împreună cu Domnul fiind a păcătuit şi ştia ceea ce făcea, de vreme ce avea cercarea darului.

Deci, pentru păcatele mele cele întru cunoştinţă făcute, ce voi astepta eu, ticălosul? Şi dacă cel ce numai a gândit răul întocmai este cu cel ce l-a lucrat, apoi eu ce răspuns voi da pentru nenumăratele mulţimi ale fărădelegilor mele?

Ham, gândind râsul tatălui său, lepădat a fost. Cei ce s-au unit cu Core au fost înghiţiţi, nimic nicidecum zicând sau făcând. Şi cei din vremea lui Ilie asemenea au pătimit. Şi Saul, cu gândurile slujirii de idoli învoindu-se, s-a lepădat de la Dumnezeu. Şi Ahitofel, numai sfătuind întru păcat, a murit. Şi fii lui Aaron, greşind, s-au sfârşit. Şi Anania şi Safira, cu nebăgare de seamă petrecând, vreme de pocăinţă nu au aflat.

Iau în minte fapta mea, şi privesc la învoirea mea, şi aştept hotărârea dreptăţii, şi arătat voi zice că este dreaptă. Pentru ce mă amăgeşte chipul portului meu, străin fiind de faptele bune şi cele împotrivnice făcând înaintea lui Dumnezeu, Celui ce toate le vede?

Bine mustrându-se au pătimit fariseii, când Mântuitorul Hristos zicea că făţarnic este chipul portului lor. Şi mie încă de multe ori mi se întâmplă atâta nelesnire şi greutate că, de conştiinţa mea mustrându-mă, mă îngretoşez şi asupra mi se pare mie că este mustrarea.

Amar este adevărul celor ce se sârguiesc să îl tăinuiască. Mi se va descoperi chipul portului şi se vor arăta viermii mei; şi voi dezveli faţa spoielii şi vor vedea cei ce sunt de faţă făţărnicia mormântului şi puterea faptei noastre vor socoti-o şi vor privi asemănarea cea fariseiască. Şi, pentru că aici nu se face arătată, focul o va lămuri la Judecată, după cum zice Apostolul.

Tinde-mi mie mâna de ajutor, celui ce pe jos mă târăsc, Doamne; căci voind a mă scula, nu pot, fiindcă sarcina păcatelor mele prea m-a îngreuiat şi obiceiul cel rău mă opreşte şi mă ţine pe mine. Văd şi că într-o negură umblu şi întru mult întuneric. Mişc mâna mea, şi ca un slăbănog sunt.

Sârguitor sunt, dar degrab mă îngreţoşez. Mă rog să mă izbăvesc şi postind mă strâmtorez. Voie bună am, însă de oarecare silă mă împiedic. Către slavoslovie sunt iubitor de osteneală, dar nu mă sârguiesc către plăcerea de Dumnezeu.

Cum voi îndrăzni să cer lăsare pentru păcatele mele cele mai dinainte, petrecerea mea cea mai dintâi nicidecum uitând-o? Sau cum mă voi dezbrăca de omul cel vechi care se strică, poftele amăgirii celei mai dinainte nelepădându-le?

Vai mie, cum voi suferi mustrările lucrurilor mele celor necuvioase şi ale gândurilor! Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale! Gura nevrednică strigă către Tine, Stăpâne, şi inimă nu curată, şi suflet întru păcate întinat.

Auzi-mă pe mine pentru bunătatea Ta şi să nu lepezi cererea mea; că nu lepezi cererea celor ce se pocăiesc întru adevăr. Iar pocăinţa mea nu este curată, ci stricată. Un ceas mă pocăiesc şi două Te întărăt.

Întăreşte inima mea întru frica Ta, Doamne. Întăreşte sufletul meu pe piatra pocăinţei. Biruiască bunătatea Ta răutatea cea dintru mine. Biruiască lumina darului Tău întunericul cel dintru mine. Pleacă-Te, Bunule Doamne, nu pentru dreptăţile mele, că nu am nicio bunătate, ci pentru îndurările Tale şi pentru multă şi negrăită bunătatea Ta.

Ridică de a două oară mădularele mele, pe care le-a frânt păcatul şi luminează inima mea, pe care a întunecat-o pofta cea rea. Izbăveşte-mă pe mine de tot lucrul rău, că nu desăvârşit să mă surpe pe mine împotrivnicul.

Să nu-ţi întorci faţa Ta de la mine. Să nu-mi spui mie: „Amin zic ţie, nu te ştiu pe tine!” Mântuieşte, Doamne, din moarte sufletul necăjit, Cela ce ai stăpânire peste viaţă şi peste moarte. Căci Tu ai zis, Stăpâne: „Cereţi şi se va da vouă!”

Curăţă-mă, Doamne, de tot păcatul mai înainte de sfârşit şi-mi dăruieşte mie, Iubitorule de oameni, întru toată viaţa mea aceasta puţină să izvorăsc lacrimi din inimă spre curăţirea întinăciunilor mele celor sufleteşti, ca să pot plăti de aici din cele multe înscrisuri ale mele măcar puţine învinuiri; şi acolo voi fi mântuit prin acoperământul mâinii Tale celei atotputernice, când va tremura tot sufletul de slava Ta cea înfricoşătoare.

Aşa, Stăpâne, Fiul lui Dumnezeu, Cel unul născut, auzi-mă şi primeşte cererea păcătosului şi nevrednicului robului Tău. Păcătos sunt eu, mai mult decât tot omul, în dar mântuieşte-mă cu darul Tău, că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti, şi Ţie slavă, şi mulţumită, şi închinăciune îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Previous Post

Fericit este omul care-şi cunoaşte slăbiciunea lui

Next Post

Răbdarea în întristări

Related Posts
Total
0
Share