Există în viață oportunități care nu trebuie ratate. Momente în care nu e bine să stai prea mult pe gânduri. Un astfel de „oportunist” (în sensul bun al cuvântului), adică un om extrem de hotărât s-a dovedit a fi și eroul Evangheliei de astăzi.
Auzim pe prea mulți în jurul nostru amânându-și sine die pocăința; ezitând adică, tocmai atunci când ar trebui să ia decizia schimbării în bine, deși, când e vorba de rele, pe acelea le săvârșim în mod automat și fără a cumpăni prea mult consecințele. Spun mulți: „Lasă, că ne vom pocăi la bătrânețe! Mai întâi să ne trăim viața, că este timp și pentru pocăință!”
Nu așa a procedat Zaheu. Acesta se convertește cu o hotărâre și o determinare uimitoare; ba încă și cu o repeziciune fulgerătoare! Sare peste toate etapele plângăcioase și, adesea, singurele la care ne limităm cei mai mulți dintre noi, mai degrabă afișându-ne păcătoșenia decât să ne-o luăm în serios! Căci, de câte ori nu auzim în jurul nostru lamentări de tipul: „vai ce multe păcate am făcut! Vai cât sunt de păcătos!…” Și… atât! Nicio urmare! Nicio schimbare! Iată-l însă, pe Zaheu, asumându-și păcătoșenia cu o uimitoare finalitate! Nici nu mai stă pe gânduri. Își resimte starea de putreziciune a sufletului până în străfundul ființei lui și, ce face? Nu mai pierde vremea cu lacrimi de dezmierdare ci, sărind peste toate, țintește direct pocăința. Trece direct la fapte: „Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!”
„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” ─ cade ca un trăsnet și sentința Mântuitorului Hristos, spre stupefacția cârcotașilor care îl ponegreau pe Zaheu pe la poartă. Aceasta după ce, mai întâi, i-a năucit el pe toți cu pocăința sa! Astfel, nici Hristos nu Se lasă mai prejos! La pocăința fulgerătoare a lui Zaheu răspunde cu iertarea lui intempestivă, spre nedumerirea celor care se așezaseră „la coadă” la poarta lui, crezând că e rost de șezătoare, de comisii și consilii cu privire la pocăință…
De ce nu este bine să amânăm pocăința, înțelegem și mai limpede din pilda următoare:
„Un tânăr a mers la preot pentru a-i cere sfat:
− Părinte, am săvârșit păcate grele și, deocamdată, nu reușesc să mă schimb. Totuși, cred că, în timp, voi reuși, nu-i așa?…
− Nu! i-a răspuns categoric bătrânul. Vino cu mine!
Și mergând împreună în spatele casei, unde se afla un pâlc de pădure, arătându-i un brăduț i-a zis tânărului:
− Smulge acest vlăstar!
Tânărul a tras de brăduț și l-a scos imediat din pământ. Înaintând mai mult în pădure însă, părintele s-a oprit lângă un brăduț mai înalt, ca la jumătate de metru.
− Acum, scoate-l pe acesta!
Băiatul s-a străduit ceva mai mult și, cu puțin efort, a reușit până la urmă să-l scoată. Apoi, arătându-i un brad mult mai mare, preotul i-a spus din nou:
− Smulge-l acum și pe acesta!
− Dar… acesta e mare, nu pot singur. Am nevoie de ajutor!…
Și-a chemat prietenii, au tras împreună de pom și, cu ceva stăruință, au reușit să-l scoată.
− Acum scoateți bradul acela falnic de acolo! le-a mai zis, în cele din urmă, părintele.
− Dar… acela este un copac mare și bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi și o sută de oameni!
− Vedeți, fiilor?… Așa sunt și deprinderile cele rele! Orice viciu pare la început inofensiv și fără prea mare importanță, dar cu timpul prinde rădăcini, crește și pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul omului. Cât este încă mic, îl poate înlătura și singur. Mai târziu, însă, va avea nevoie de ajutor, dar feriți-vă să lăsați răul să vi se înrădăcineze adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să vi-l scoată!
Nu amânați pocăința, căci mai târziu va fi cu mult mai greu, dacă nu chiar cu neputință să vă mai pocăiți!…”
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
