În preajma Tesalonicului era în vremea de demult o sihăstrie de maici. Odată stareța a trimis o monahie tânără în cetate pentru o slujire. Dar din înrâurire diavolească, monahia a căzut într-un păcat greu. Deznădăjduită din pricina căderii ei, nu s-a întors îndată la sihăstrie, ci a rămas în lume, fiind atrasă la viața desfrânată. Însă curând s-a scârbit de păcat și, căindu-se cu sinceritate de halul în care ajunsese, a apucat pe calea întoarcerii. Nu știm de ce Dumnezeu nu a îngăduit să pășească înlăuntrul sihăstriei, ci, de îndată ce a ajuns la poarta sihăstriei, a căzut la pământ moartă.
Faptul acesta a cutremurat pe monahiile și părinții care pustniceau în împrejurimi. Cu toții se îndoiau de mântuirea ei. Însă un pustnic sfânt, care locuia într-o peșteră din vârful muntelui, a povestit mai târziu vedenia pe care o avusese în vreme ce se ruga, tocmai în clipa când acea monahie a căzut moartă. Demonii spuneau că le aparține sufletul chinuit, care atâta vreme lucrase păcatul, dar Sfinții Îngeri adevereau că se pocăise și de aceea era vrednică de mântuire.
– Unde este pocăința ei? strigau duhurile viclene. Căci nu a apucat nici să intre în mănăstire, ci a găsit-o moartea în afara porții.
– De vreme ce Preabunul Dumnezeu a văzut că voința ei era plecată spre îndreptare, a primit pocăința ei, au răspuns Îngerii. Sufletul este stăpânul voinței lui, iar al vieții și al morții este Dumnezeu, Creatorul tuturor.
Și astfel, demonii au plecat biruiți, iar Sfinții Îngeri au dus cu bucurie sufletul monahiei la cele cerești.
