de Preot Sorin Croitoru
Doresc de mult și tot amân
Să-mi împlinesc dorința
De a compune un poem
Cu toată iscusința
În care eu să „zugrăvesc”
În versuri îngrijite
Un Sfânt pe care îl iubesc,
Cum haru-mi va permite.
Dator mă simt, căci am trăit
Mulți ani în capitală
Și am intrat de mii de ori
La Sfânt în Catedrală
Și i-am cerut de-atâtea ori
În anii studenției
Să îmi trimită harul său
Din lumea veșniciei,
Să mă ajute să pătrund
Misterele credinței,
Să mă învețe să trăiesc
Pe calea pocăinței.
Nu este cazul, așadar,
Să mai lungesc cuvântul,
Ci timpul este numai bun
Să-l preamăresc pe Sfântul..
Dimitrie cel Cuvios
Era păstor de turmă,
Trăind în satul Basarabi
Opt secole în urmă.
Pe-atunci Bulgaria de azi
Și Țara Românească
Sub sceptrul vlahilor “Asani”
Au vrut să se unească,
Alcătuind un singur stat
Ce domina Balcanii,
Un mic „imperiu” sau regat
Ce s-a distrus cu anii..
În teritoriul dunărean
Al Vlahiei bulgare
Locuitorii viețuiau
În tihnă fiecare.
Neprigonită de păgâni,
Evlavia sporise,
Iar creștinismul ortodox
De-a dreptul înflorise.
Biserici multe se zideau
În iureșul iubirii
Și mulți creștini se consacrau
Total Dumnezeirii.
În mii de schituri era plin
De tineri și fecioare
Pe care îi chema la Ea
Preasfânta Născătoare.
De dragul Ei și-al lui Iisus
Hristos, Mântuitorul,
În paza sfintelor porunci
Trăia întreg poporul.
Și iată un cioban, un om
Tăcut din cale-afară,
Trăia pe lângă râul Lom
Din zori și până-n seară.
Sătenii îl numeau „ciudat”,
Văzându-i nevorbirea,
Așa e omul, bârfitor,
De când e omenirea.
Dimitrie era păstor,
Dar nu vroia simbrie;
Muncea de când era fecior
Din pură omenie.
Puțină hrană-i ajungea,
Trăind în înfrânare,
Iar pentru-aceasta mulțumea
Cu bucurie mare.
Sătenii îi dădeau bănuți
Să-și cumpere veșminte,
Dar el îi refuza precum
V-am spus mai înainte.
Avea o taină-acest păstor,
O taină nepătrunsă:
Era bogat! Averea lui
El și-o ținea ascunsă.
Ascunsă nu în vreun hambar,
Sau în vreun pod de casă..
Dimitrie și-o ascundea
În inima-i frumoasă.
În inima-i se revărsau
Atâtea nestemate,
Încât cu ele-ar fi putut
Să umple mii de sate..
Smerenia era în el
Întâia nestemată.
Nu acceptase-n minte gând
De slavă niciodată.
Era ca Maica lui Hristos,
Smerit „în toate cele”
(De la Luceafăr am luat
Ce-am pus în ghilimele).
Plângea cu lacrimă din Har
Cuvinte nerostite,
Păcate săvârșite-n vis
Și gânduri neprimite..
De vreme ce trezvia lui
Era desăvârșită,
Se-mpotrivise ca un leu
Căderii în ispită,
Dar Harul Duhului cel Sfânt,
Păzindu-l de cădere,
Îi dăruise ca la Sfinți
O pururea durere.
Dimitrie plângea mereu,
Mai mult decât tâlharul,
Iar plânsul de la Dumnezeu
Sporea într-însul Harul..
Adesea ochii lui aveau
O strălucire mare,
Sclipire care arăta
A plânsului lucrare.
Dar cine îl înțelegea
Pe-acest păstor de turmă?..
Cei ce îl salutau prin sat
Râdeau de el în urmă!
Dimitrie avea apoi
Un suflet plin de milă,
Căci mila își găsește loc
În inima umilă.
Văzând necaz în jurul său,
Cădea în rugăciune,
Și iarăși satul se mira,
Văzând câte-o minune..
Dar nu-și imaginau că el,
Dimitrie păstorul,
Ceruse-n taină izbăviri
De la Mântuitorul.
Credeau că „sfinții de la schit”,
Monahi din mănăstirea
Aflată lângă satul lor,
Adus-au izbăvirea..
Pe prunci îi binecuvânta
Dimitrie „nebunul”
Punându-și palmele pe ei,
Când întâlnea vreunul,
Apoi părinții se-ntrebau
Cu multă bucurie
De unde le-a venit la prunci
Atâta veselie..
Dimitrie iubea nespus
A câmpurilor șoapte,
Sclipirea veselă pe cer
A stelelor de noapte,
Mirosul fânului cosit
Uscat în băi de soare
Și rumegatul monoton
Al turmei de mioare..
Păstorul cel îndrăgostit
De tainele zidirii
Putea să vadă mai presus
De frumusețea firii,
Întrezărind pe Creator
În cele trecătoare,
Pe Cel de viață dătător
În cele muritoare,
Văzându-L clar pe Arhitect
În operele Sale,
Pe Dumnezeu cel nevăzut,
În cele materiale!
Dimitrie cel pur vedea
În inima-i curată,
Așa cum Domnul nostru Sfânt
Ne promitea odată..
Văzând cu ochii minții lui,
Iubea Dumnezeirea
Atât de mult, încât părea
Că-l mistuie iubirea!
Ardea ca rugul pe Horeb
Neconsumat de pară;
Pe dinăuntru Serafim,
Dar om pe dinafară..
Filocalii și Sfinți Părinți
Nicicând el nu citise.
Doar preotul de la amvon
Îi propovăduise.
Dimitrie era sărac,
Și carte nu făcuse,
Dar pe Mântuitorul el
Adesea Îl văzuse
Pictat în frescă pe pereți
Și pe iconostase
Și pe catapeteasma cu
Icoanele-i frumoase.
Așa se învăța pe-atunci
Credința strămoșească.
Ce, credeți că era ca azi,
Când toți știu să citească?..
Pe-atunci nu se citea nimic,
Dar se trăia credința;
Acum pe toate le citim,
Dar nu avem voința..
Se povestește că mergând
Cu turma pe câmpie,
Dimitrie nu a văzut
Un cuib de ciocârlie
Și a călcat pe el, greșind
Din pură neștiință,
Apoi văzând, s-a pocăit
Cu lacrimi de căință.
Mulți ani nu și-a mai încălțat
Piciorul cu pricina,
Silindu-l, deci, pe „vinovat”
Să-și ispășească vina.
Tot satul l-a văzut așa
O perioadă bună,
Crezând că cineva i-a pus
În lapte mătrăgună,
Dar el, sărmanul ciobănaș,
În inima-i miloasă
Simțea că a călca pe cuib
E-o faptă ticăloasă
Și se gândea la bieții pui
Adesea cu durere,
La ce supliciu i-a supus,
Calcându-i fără vrere..
Dar iată că-ntr-o bună zi
Dimitrie păstorul
Primește-un gând în sinea sa
De la Mântuitorul:
„Dimitrie, doresc să-ți pun
O cruce grea pe spate;
Să nu te sperii, e un jug
Mai dulce decât toate,
E jugul celor ce-au ales
Iubirea Mea totală:
Curând te vei înveșmânta
În haina monahală.”
E drept, Dimitrie avea
De mult o năzuință,
Să se-ntărească si mai mult
În sfânta pocăință,
Să se apropie mai mult
De viața îngerească..
Din toată inima-și dorea
Cu harul să sporească,
Dar ajunsese într-un punct
În care neștiința,
Cu tot entuziasmul lui,
Îi copleșea voința..
În mersul lui duhovnicesc
Pe drumul mântuirii
Dimitrie simțea profund
Nevoia sfătuirii.
Avea nevoie de un ghid,
Un „avvă”, cum se spune,
Să îl inițieze el
În sfânta rugăciune
Căci viața tainică în Duh
E-o artă ce se-nvață
De la acei ce-o știu deja
Și pot să dea povață.
Chiar lângă satul Basarabi
Era o mănăstire
Cu câțiva monahi având
O aspră viețuire,
Călugări cu adevărat
Dorind desăvârșirea,
Mâncând puțin, dormind puțin
Și supunându-și firea.
Se îndulceau neîncetat
Cu Sfânta Liturghie
Și noaptea privegheau, făcând
Canoane la chilie.
Cei ce știau citi citeau
Catismele Psaltirii,
Gonind vrăjmașii nevăzuți
Din curtea mănăstirii.
Cei ce știau cânta dădeau
Răspunsurile strănii,
Iar cei în vârstă mânuiau
Șiragul de mătănii.
Cu greu în obște pe atunci
Erau primiți novicii,
Părinții căutând întâi
Să-i vindece de vicii.
Prin ani de grele ascultări
Trecând începătorii,
Încet agoniseau virtuți,
Ca toți viețuitorii.
La mănăstire când veni
Dimitrie păstorul,
Le spuse că era trimis
Chiar de Mântuitorul.
Vreo doi au început atunci
Să râdă bărbătește,
Dar starețul le aminti
Că nu-i călugărește.
Apoi îi zise la păstor:
„Așteaptă-aicea, frate”
– Iar mânăstirea-avea în jur
Un zid ca de cetate –
„Căci nu primim creștini oricum
La noi în mânăstire,
Ci pentru asta mai întâi
Se face sfătuire”.
Și-n fața porții celei mari,
În soarele de-afară,
Pe viitorul Cuvios
Îndată îl lăsară..
Privea Dimitrie, privea
Să vadă dacă vine
Din partea obștii careva
S-aducă vești de bine..
Și tot sperând și așteptând,
Încet, încet trecură
Trei zile lungi, cu tot cu nopți,
Pe frig și pe căldură.
Dimitrie își tot zicea
În setea lui grozavă:
„Și dacă plec la un izvor,
Și-apare-apoi vreun avvă
Și or să creadă c-am plecat,
Că am schimbat ideea?..
Nu voi pleca, rămân aici,
Beau apă după-aceea”.
Așa se încerca pe-atunci
O râvnă-adevărată;
Novicele era precum
Soldatul din armată,
Era trecut prin osteneli,
Supus la probe multe,
Ca să se vadă dacă el
De stareț o s-asculte.
Iar cei ce nu erau chemați
La viața-n mânăstire
Fugeau, cuprinși de întristări
Și de dezamăgire.
Dimitrie a depășit
Această încercare
Căci ca păstor nu suferea
De lipsă de răbdare,
Ci zile-ntregi cu turma lui
Cutreiera pășunea
Și n-avea timp de plictiseli,
Rostindu-și rugăciunea..
Deci starețul cu mare drag
L-a vrut în chinovie
Căci se vedea că e făcut
Călugăr bun să fie.
În douăzeci de ani de-atunci,
Ba poate și mai bine,
Călugăr îmbunătățit
Dimitrie devine.
În ascultări desăvârșit
Și foc în rugăciune,
Smerenia și harul lui,
O, cine le va spune?..
Că toate tuturor era
În cadrul mănăstirii,
Aprins în suflet nevăzut
De flacăra Iubirii.
Pe cei bolnavi îi îngrijea
Cu multă stăruință,
Îi ajuta pe cei bătrâni,
Cuprinși de neputință,
Pe cei mai mici îi întărea
Cu vorbe înțelepte,
Iar dacă mai cădeau și ei,
Știa să-i și îndrepte.
Participarea zi de zi
La Sfânta Liturghie
În inimă îi aducea
Atâta bucurie,
Încât Altarul îi părea
Frumos precum Taborul,
Știind că în Potirul Sfânt
E chiar Mântuitorul!
Abia acum înțelegea
Porunca minunată
Primită când era pe câmp
De la Hristos odată,
Căci una e să Îl cunoști
Pe Domnul din zidire,
Și alta e să fii cu El
În sfânta mânăstire!
Trecură anii și-ntre timp
Dimitrie sporise.
Nu îl numim „desăvârșit”,
Dar mare” devenise.
Fusese totuși ocrotit
De marile ispite,
Precum un prunc la sânul cald
Al maicii lui iubite.
Dimitrie fiind mereu
Sub sfânta ascultare,
Vrăjmașul nu putea deloc
Să-i facă tulburare.
Ascultător și postitor,
Mereu în rugăciune,
Degeaba se căznea cel rău
Să-i facă stricăciune..
Dar știți istoria lui Iov..
Satana se silește
Să-l prigonească rău pe om,
Sperând că-l prăbușește.
Creștinii care vor lupta
Vor crește în vârtute,
Nepăsătorii vor cădea
În ghearele lui slute..
Dar ca să-l poată ispiti
Pe om cu-a sa putere
Mereu acordul lui Hristos
Satana îl va cere
Căci Domnul nostru pe ai Săi
Din ceruri îi veghează
Și pentru apărarea lor
Cu Har îi protejează.
Așa că într-o zi din nou
Dimitrie primește
Poruncă de la Dumnezeu
Și mult se mai uimește..
„Te-am scos, Dimitrie al Meu,
Din viața pe pășune
Și Te-am adus să Îmi slujești
În post și-n rugăciune.
Dar astăzi obștea tu lăsând,
Vei merge-n sihăstrie
Căci multă slavă vreau să-ți dau,
Dimitrie, Eu ție!
Din trupul tău vor izvorî
Miresme după moarte
Și-n raclă scumpă de argint
Pe străzi o să ți-l poarte.
Prin el voi binecuvânta
Poporul, dându-i pace,
Și mari minuni și vindecări
Printr-însul se vor face.
Dar mai întâi va trebui
Trecând prin mari ispite
Să-nfrângi puterea celui rău
În lupte nesfârșite,
Căci aurul cel prețios
De-i pus în topitoare,
Devine galben și frumos
Și strălucește tare.
Așa și dragii Mei creștini,
În focul ispitirii
Sfinți-se-vor și vor primi
Cununa nemuririi.”
Monahul cel ascultător
S-a dus la stăreție
Și și-a mărturisit smerit
Chemarea la pustie.
Deci cercetând de nu cumva
E vorba de-nșelare,
Egumenul l-a slobozit
Cu binecuvântare.
Că-n lucrul cel duhovnicesc
Creștinii au nevoie
Să ceară binecuvântări,
Tăindu-și propria voie,
Căci dacă diavolul a pus
În noi a sa neghină,
Smerindu-ne, primim din nou
A harului lumină
Și vom ieși nevătămați
Din reaua înșelare,
Aceasta-nseamnă să primești
O binecuvântare.
Și astfel Sfântul Cuvios
Ajunse-n sihăstrie,
O peșteră din niște stânci
De lângă chinovie.
Pe lângă grotă râul Lom
Agale șerpuiește
Și un zăvoi destul de des,
Umbrind, o tăinuiește.
Azi mănăstire s-a făcut
În peștera în care
Preacuviosul viețuia
În nevoință mare.
Vai, câte-i mai făceau cei răi
În anii sihăstriei..
Pe altul cred că l-ar fi dus
În pragul nebuniei
Căci se-aruncau asupra lui
Și îl băteau la sânge,
Sperând că prin mânia lor
Curajul i-l vor frânge.
Atâția demoni năvăleau
În grota lui săracă,
Răgând ca fiarele la el:
„E-a noastră grota, pleacă!”
Dimitrie le răspundea
Cu mare îndârjire:
„Voi nu aveți nimic; Hristos
E Domn peste zidire!”
Acum lovindu-l, îl duceau
La limita răbdării,
Acum îl ispiteau în trup
Cu pofta desfrânării.
Ba grohăiau ca niște porci,
Dorind să-i strice somnul,
Ba apăreau cu năluciri
Când se ruga la Domnul.
Se chinuiau în fel și chip
Să-l scoată din pustie,
Dar el, Dimitrie, lupta
Cu multă bărbăție.
Pe cât de mult se chinuiau
Vrăjmașii să-l distrugă,
Pe-atât îl desfătau Hristos
Și Duhul Sfânt în rugă!
Și anii au trecut încet
Cu ispitiri și lupte,
Cu biruințe și isprăvi
Din Paterice rupte..
Dimitrie cel trăitor
În taina sihăstriei
I-a egalat pe marii Sfinți,
Luminile pustiei.
Păstorul devenit întâi
Monah în mănăstire,
Apoi sihastru priceput
Cu aspră viețuire..
E mare taină viața lui,
Doar Domnul o cunoaște..
Noi înțelegem harul său
Din Sfintele lui Moaște.
Eu mă opresc aici; am vrut
Să scot în evidență
Din lungul film al vieții lui
Detalii de esență.
Dimitrie e un titan,
Uimește și încântă;
Ne-adună-n fiecare an
La racla sa cea sfântă.
E Cuviosul cel smerit
Ce-ascultă plin de milă
Durerea celui necăjit
Cu inima umilă.
Cu ale cărui rugăciuni,
Iisuse-l mântuiește
Pe omul care-acest poem
Cu dragoste-l citește!
amin
