Postul, scară către Dumnezeu și către aproapele

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză)

În pericopa evanghelică a acestei zile se vorbește despre iertare, post și neagonisire. Este de fapt o pregătire duhovnicească pentru debutul postului, la capătul căruia sărbătorim Învierea Domnului.

Postul reprezintă unul dintre actele de cult fundamentale și presupune abținerea de bună voie de la mâncarea de origine animală, ca de altfel și de la băutură, din motive religios-morale, pentru că, de regulă, postirea din vechime însemna să mănânci numai o dată pe zi și foarte puțin, după apusul soarelui și, mai ales, era vorba despre o intensificare a rugăciunii și a faptelor bune.

Postul reprezintă o jertfă în primul rând, adică un act de iubire față de Dumnezeu și față de viața noastră, în cadrul căruia dăm prioritate relației noastre cu Dumnezeu și cu aproapele, pentru a ne vindeca sufletul și pentru a aprofunda comuniunea. Postul reprezintă, apoi, un prilej de a da prioritate lucrurilor cu adevărat esențiale în viețile noastre, și anume celor spirituale, căci așa cum spunea Mântuitorul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Avem astfel posibilitatea de a ne concentra pe cele spirituale, pe rugăciune, pe lecturile duhovnicești și pe binele făcut aproapelui, dar și pe participarea la slujbele speciale din această perioadă. În același timp, acea foame materială o transformăm în foame spirituală, în foame de Dumnezeu și de a împlini voia Lui. Postul ne conferă un adevărat privilegiu, și anume de a conștientiza că cele spirituale trebuie să aibă mereu prioritate în viețile noastre, că sufletul trebuie să conlucreze mereu cu trupul și că aprofundarea comuniunii cu Tatăl ceresc și cu semenii reprezintă o necesitate sacră, esențială ființei umane. Trebuie făcută precizarea că postul creștin nu reprezintă un scop în sine, ci este doar un mijloc de desăvârșire și care rămâne în strânsă legătură cu rugăciunea. El este un act de voință ce dă curs manifestării pocăinței pentru păcate. Postul nu trebuie confundat cu surogate ale societății moderne precum veganismul, dietele de orice fel ori regimul medical impus de starea de sănătate.

Postul este o jertfă

Prin intermediul postului ne întărim voința, ne purificăm mintea și aprofundăm iubirea, înaintăm pe drumul asemănării cu Dumnezeu și ne vindecăm de mândria și înstrăinarea de rostul vieții noastre. Postul este o jertfă și pentru că sacrifică poftele trupului pentru binele sufletului și reașază ordinea firească în viețile noastre.

Nu întâmplător, Sfântul Vasilie cel Mare spunea că postul este „bun talisman al sufletului, tovarăș credincios al trupului, armă pentru luptători, loc de exercițiu pentru atleții credinței. Postul îndepărtează ispitele, postul îndeamnă spre evlavie. Postul este tovarăș al înfrânării și creator al castității”.

De altfel, titlul acestei Duminici – „Izgonirea lui Adam din Rai” este grăitor, deoarece protopărinții noștri au ieșit din Paradis din cauza neascultării, pentru că au mâncat din pomul cunoștinței binelui și a răului, fără a avea voința întărită, încălcând astfel porunca lui Dumnezeu. De aceea, prin intermediul postului ne întărim în primul rând voința, exersăm ascultarea față de Creator și aprofundăm binele în viața noastră, bine care trebuie să fie mereu prioritar.

Postul ca jertfă de iubire este un mijloc de a reintra în „Raiul comu­niunii cu Dumnezeu și cu aproa­pele”, de a exersa iubirea, de a ne împlini cu fidelitate rostul propriei noastre vieți. În acest sens, extrem de sugestivă este așezarea de către Biserică a Duminicilor pregătitoare pentru intrarea în Sfântul și Marele Post al Învierii Domnului: vedem mândria fariseului și smerenia vameșului, după care experimentăm trăirile fiului risipitor, urmând apoi să fim judecați pentru ceea ce greșim în relație cu Dumnezeu și cu semenii. Verdictul pentru viața dezordonată va fi izgonirea din Rai. Ca semn al căinței, prin săptămânile de post ce urmează, ne străduim să revenim acolo de unde am căzut, în Rai.

Societatea tot mai tehnologizată de astăzi favorizează înstrăinarea, mai ales a noilor generații, față de propriul eu și față de semeni, prin intermediul mijloacelor tehnice. Acestea, deși necesare și utile, rod al inteligenței umane, trebuie folosite cu mare discernământ, pentru că ele pot fi asemănate cu o scară care ne poate ajuta să urcăm spre înaltul cerului ori să coborâm în sclavia întunericului. Din această perspectivă, postul ne reașază cumva față de noi înșine, față de aproapele, față de lume și față de Dumnezeu, ne arată locul nostru adevărat, oferindu-ne lentila potrivită prin intermediul căreia putem vedea ce avem de îndreptat și de vindecat.

Postul ne îndeamnă la iubire

Astfel, postul este izvorât din iubire, din iubire față de noi și față de Dumnezeu și ne invită la iubire! Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie să propovăduim valorile Evangheliei lui Hristos fundamentate pe iubire, conferind astfel semenilor noștri lumină, spe­ranță și încredere, pentru a putea merge mai departe, cu curaj, pe drumurile vieții. Postul ne repune cumva la locul nostru, la acel loc din care alunecăm din cauza tenta­țiilor lumii, a specificului epocii noastre, dar și a slăbiciunii voinței noastre.

Nu întâmplător pericopa evanghelică aprofundează tematica iertării și a neagonisirii exclusiv în această lume, arătând că postul adevărat nu trebuie să fie un gest religios formal, pentru a capta gloria lumii ori aprecierea publică, ci pentru a ne îndrepta duhovnicește. Condiția principală a postului este iertarea. Avem datoria de a ne ierta aproapele, pentru că și noi Îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte păcatele. Dar oare care este specificul iertării creștine? În primul rând, trebuie precizat că iertarea se acordă celui care își recunoaște păcatul sau greșeala și cere iertare, are conștiința vinovăției și promite că nu va mai repeta răul făcut. În al doilea rând, iertarea nu se acordă la întâmplare și fără să fie îndeplinite condițiile amintite mai înainte și nici ca un simplu gest de politețe ori formal. Cel care a greșit trebuie să resimtă vinovăția pentru răul făptuit, altfel nu vorbim despre iertare autentică. De­sigur, nu este un târg cu Dumnezeu cum s-ar putea crede, ci o disponibilitate practică a sufletului. Iertăm și noi pentru că cerem la rândul nostru iertare… Ştim că Dumnezeu este Iubire și numai Iubire și de aceea ne adresăm, cerându-I iertare pentru păcatele noastre. De asemenea, nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu, pe care nu-L vedem, și nu ne iubim aproapele cu care suntem zilnic în legătură. Ne iertăm aproapele din iubire, iar Dumnezeu, la rândul Lui, ne iartă pentru că ne iubește și pentru că vede iubirea pe care o avem unii față de alții. De altfel, ar fi contra logicii postului să fim superficiali și să postim numai de mâncare și băutură, fără un post al minții și al tuturor simțurilor, în general, și să nu renunțăm, pe cât se poate, la fapte rele, să nu ne străduim să le mai facem. Avem datoria de a ne preocupa mai întâi de cele profunde ale sufletului nostru, de a căuta vindecarea inimilor noastre, iar aceasta nu se poate fără a iubi și fără a ierta. Întotdeauna, iertarea vine din iubire, și la Dumnezeu și la noi, iar scopul principal al postului este acela de pregătire pentru sărbătoare, în cazul nostru pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Și nicio­dată nu ne putem bucura de ceva spiritual, dacă suntem robi a ceva material! Cu cât alungăm din sufletele noastre păcatul, cu atât lăsăm loc prezenței lui Dumnezeu și înțelegem mai mult din sensul tainic, duhovnicesc al acesteia. Altfel, sărbătorile trec pe lângă noi, își pierd sensul autentic și rămânem numai cu înțelesuri superficiale, materiale și denaturate, care nu ne ajută cu nimic duhovnicește. Se golesc de rost și ele și sufletele noastre, și pătimim cumplit, neîn­țele­gând mare lucru din existența noastră, pentru aceasta avem nevoie de post, de bucuria aceea a lipsirii de bună voie, pentru a înțelege esențialul și pentru a merge pe calea adevărată a redescoperirii noastre, mereu tot mai profundă.

Tot pericopa evanghelică a acestei Duminici ne vorbește și despre rostul neagonisirii, în acea teribilă alergare după sens pe care cu toții o avem înscrisă în inimile noastre. Bunurile materiale ne sunt necesare vieții pământești, pentru că avem suflete, dar și trupuri. Materia nu este rea în sine, nu este o închisoare a spiritului, așa cum considerau Platon și adepții lui, ci este bună și frumoasă, așa cum spune Scriptura, și necesară, dar trebuie utilizată cu înțelepciune. Și ei i se aplică metafora scării, adică în funcție de buna sau reaua ei folosire ea devine bună sau rea pentru noi. A agonisi bunuri peste măsură este un exces, deci un păcat, pentru că bunurile materiale trebuie să susțină viața noastră, dar și a aproapelui, să devină un mijloc de manifestare a iubirii față de semeni și față de neprețuitul dar al vieții. Prin urmare, tot ceea ce dăruim aproapelui devine bun spiritual pentru noi, faptă bună, adevărată comoară în cer. Iar tot ceea ce păstrăm exclusiv pentru noi și nu slujește iubirii față de aproapele devine un adevărat mormânt al bunătății noastre.

Prin urmare, postul reprezintă o pregătire absolut necesară pentru a ne putea cu adevărat bucura de Învierea Domnului și a-i înțelege sensul ei profund, duhovnicesc, iar pentru aceasta trebuie să iertăm aproapelui toate câte ne-a greșit, să intensificăm rugăciunea și participarea la slujbele Bisericii, dar și să sprijinim filantropia sau opera misionară de mărturisire prin fapte a iubirii aproapelui.

Tuturor vă doresc post bine­cuvântat și de folos!

† Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh patriarhal

Sursa: http://ziarullumina.ro.