(Facerea 8, 1- 9, 19)
După potopul de patruzeci de zile, pământul se transformase într-o mare nemărginită. Apa se ridicase cu cincisprezece coți deasupra munților celor înalți. Desigur, o asemenea cantitate uriașă de apă nu era cu putință să se retragă într-un timp scurt. Vreme de o sută cincizeci de zile, ne spune Scriptura, adică cinci luni, a rămas ridicat nivelul apei. Ajungem astfel cam pe la mijlocul lui mai. În tot acest timp Noe și cei împreună cu el au rămas închiși în corabie și aveau să rămână în total un an întreg. Desigur, această ședere nu a fost comodă și plăcută. Suntem uneori nevoiți să rămânem în casele noastre câteva zile și, deși avem toate înlesnirile, ne mâhnim și suntem nemulțumiți. Putem așadar să ne închipuim cât de greu le-a fost, închiși vreme de un an într-o temniță întunecoasă și fără aerisire, nevoiți să trăiască împreună cu animalele și să rabde urletele lor și mirosul urât. Toate acestea puteau să-i ducă la deznădejde. Aveau însă nădejde și încredere în Dumnezeu și El i-a întărit ca să poată răbda cele grele ca și cum ar fi fost simple și ușoare, până ieșirea din corabie.
Și, într-adevăr, Scriptura spune că „şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe de toate fiarele, de toate animalele, de toate păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în corabie”[1]. Spune aceasta nu pentru că i-ar fi uitat, ci pentru că așa credeau ei. „Ne-a uitat Dumnezeu”, probabil că spuneau, așa cum spun unii și astăzi în clipele grele. Iar când au văzut că potopul a încetat și corabia s-a sprijinit pe teren solid, vor fi strigat ușurați: „Și-a adus aminte de noi Dumnezeu”. Dumnezeu nu uită niciodată, pentru că este desăvârșit. Uităm noi, oamenii nedesăvârșiți. Vai de făpturi dacă Dumnezeu ar fi uitat și nu I-ar fi păsat de ele! Nimic nu ar fi putut să stea. Toate s-ar fi distrus, s-ar fi nimicit. Așadar Dumnezeu pare că uită, însă în realitate de toate Își aduce aminte și le poartă de grijă. Astfel și acum Și-a adus aminte de Noe și de ceilalți care erau închiși în corabie. Și-a adus aminte încă și de animalele care erau acolo înăuntru, spune Scriptura, pentru că și ele sunt făpturile Sale și le iubește și le poartă de grijă.
Și cum a arătat Dumnezeu că și-a adus aminte de ei? Mai întâi de toate prin încetarea potopului. A trimis vânt, foarte probabil din nord sau nord-vest, a încetat ploaia și s-au împrăștiat norii. În același timp a închis izvoarele adâncului, ca să nu se mai reverse apa pe pământ. Desigur, acestea s-au întâmplat îndată după cele patruzeci de zile. Apoi a început retragerea treptată a apei, care a durat o sută cincizeci de zile. Și acestea au fost, desigur, lucrări ale atotputerniciei lui Dumnezeu. La porunca Sa a început potopul și la porunca Sa a încetat, pentru că El stăpânește și îndreaptă stihiile naturii: apele, ploaia, vânturile. Nimic nu se întâmplă fără voia Sa. Această stăpânire atotputernică este descrisă frumos într-un psalm: „Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. A ridicat nori de la marginea pământului; fulgerele spre ploaie le-a făcut; El scoate vânturile din vistieriile Sale”[2].
În toată această perioadă de cinci luni corabia plutea încoace și încolo, ca un vapor fără cârmă. Cei ce se aflau înăuntrul ei nimic nu puteau să facă. O conducea însă Dumnezeu și exact după cinci luni corabia s-a oprit într-o regiune din munții Ararat, în Armenia. Dumnezeu nu a așteptat să coboare mai mult apa și să se arate câmpiile, ci, de îndată ce s-au arătat munții înalți, a dat loc de sprijin corabiei. Și în mod sigur au simțit mare ușurare cei ce se aflau înăuntrul ei când și-au dat seama că se află pe uscat. Iată așadar că Dumnezeu păstrează loc și timp de odihnă pentru cei iubiți ai săi după necazuri și încercări și îi conduce către el tocmai atunci când ei cred că i-a uitat.
Au trecut încă două luni, iar la începutul lunii a zecea (cam prin iulie adică), au început să se arate vârfurile munților din apropiere ca niște insulițe în mijlocul mării nemărginite. Era un semn aducător de mângâiere, care arăta că apele se scădeau din ce în ce mai mult. Noe, care urmărea desigur ceea ce se întâmpla în jur prin fereastra corabiei, a observat aceasta și, după ce a lăsat să mai treacă patruzeci de zile, a început să cerceteze starea în care se afla pământul prin trimiși. A trimis mai întâi corbul, care nu s-a întors la corabie, pentru că a găsit stârvuri cu care putea să se hrănească. Aceasta l-a înștiințat pe Noe că starea era astfel încât puteau să trăiască păsările sălbatice carnivore. Însă puteau oare trăi și cele domestice? Ca să verifice aceasta, Noe a trimis în aceeași zi un porumbel, însă acesta, negăsind loc să stea și hrană potrivită, s-a întors curând la corabie. Noe a înțeles că regiunea din jurul corabiei era încă acoperită cu multă apă. A așteptat deci încă șapte zile și a trimis iarăși porumbelul și acesta, după ce a cutreierat toată ziua, s-a întors seara la corabie cu o rămurică de măslin în cioc. Aceasta arăta că apa se retrăsese atât de mult încât se arătaseră copacii. Noe a așteptat încă șapte zile și a trimis iarăși porumbelul, care de această dată a găsit condiții mai bune și nu s-a mai întors la corabie. Așadar starea pământului se îmbunătățise foarte mult.
Să ne oprim însă puțin aici, ca să vorbim despre cele două păsări pe care le-a trimis Noe, ca să vadă în ce stare se afla uscatul. Corbul și porumbelul prin comportamentul lor sunt simboluri pline de învățăminte. Corbul închipuie sufletul care este legat de pământ și materie și este tras spre cele de jos. Și, fiind atras de plăcerile amăgitoare ale acestei vieți, se îndepărtează de corabia mântuirii, de Hristos și de Biserică. Dimpotrivă, porumbelul închipuie sufletul curat și neprihănit, care are înlăuntrul său Duhul lui Dumnezeu, care în chipul porumbelului s-a pogorât asupra Domnului la botezul Său în Iordan. Și, precum porumbelul lui Noe, negăsind odihnă în afara corabiei, s-a întors în ea, tot astfel și sufletul neprihănit și purtător de Dumnezeu nu află odihnă în lumea păcatului, unde răul se revarsă și provoacă un adevărat potop. Și spune atunci către sine însuși: „Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta”[3]. Și se întoarce lângă Domnul, unde află odihnă.
Să luăm aminte și la faptul că ramura de măslin, care închipuie dragostea, pacea și veselia, nu o ținea corbul, ci porumbelul cel curat și fără de răutate. Și acesta nu este un lucru lipsit de semnificație. Omul trupesc, care seamănă cu corbul, cu toate străduințele sale, nu izbutește să dobândească pacea și nici măcar să o guste, pentru că pacea sufletului nu o poate da lumea, care este totdeauna neliniștită și tulburată, așa cum vedem în zilele noastre. Numai Duhul lui Dumnezeu poate să dea pacea și numai sufletele care sunt însuflețite de Duhul lui Dumnezeu, cele neprihănite precum porumbelul, pot dobândi ca pe un bun inalienabil dulcea și cereasca pace a lui Dumnezeu.
Ne aflăm acum în anul șase sute unu al vieții lui Noe. În ziua întâi a lunii întâi a acestui an s-au retras cu totul apele de pe pământ și în ziua douăzeci și șapte a lunii a doua s-a uscat pământul. Exact un an de la începutul potopului! În câteva zile s-a tulburat pământul din pricina potopului și au murit toți oamenii și toate animalele. A fost nevoie însă de un an întreg ca să se refacă pământul și de veacuri multe ca să se ajungă la mulțimea de oameni care fusese înainte. Repede se face răul, dar greu se repară. Repede vine o boală, însă este nevoie de mult timp pentru însănătoșire. În clipeala ochiului se produc catastrofe uriașe din pricina războaielor, cutremurelor, inundațiilor și a altor calamități. De câți ani însă este nevoie pentru a se repara pagubele! Tot astfel și păcatul: repede intră în suflet, însă greu se alungă. Ușor și repede se strică cel bun și virtuos; greu găsește cel păcătos calea întoarcerii și îndreptării. Pentru aceasta este nevoie să ne păzim de păcat pe noi înșine dar și unii pe alții, să evităm căderea și stricăciunea, pentru că atunci când cădem este nevoie de multă și grea nevoință pentru îndreptarea noastră.
Când Noe a văzut că apele se retrăseseră, a dat la o parte acoperișul corabiei, ca să le fie șederea mai plăcută. Nu s-a grăbit însă să iasă din corabie, pentru că pământul nu era încă potrivit să locuiască pe el oamenii. Și așa cum mai înainte, pentru a intra în corabie au așteptat porunca lui Dumnezeu, tot astfel și acum așteaptă porunca Sa ca să iasă. Și exact după un an, când pământul se uscase, Dumnezeu dă porunca mult așteptată: „Ieşi din corabie tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi. Scoate de asemenea împreună cu tine toate vietăţile, care sunt cu tine”[4].
Desigur că Noe și rudeniile sale ar fi vrut să iasă mai devreme și să calce pe uscat, însă aveau deplină încredere în Dumnezeu, pentru că își dădeau seama că El știa mai bine decât ei care era momentul potrivit pentru ieșire și, desigur, nu le-a fost spre pagubă această credință a lor. Așa trebuie să procedăm și noi: să nu ne grăbim fiind trași de dorințele noastre, ci să așteptăm să ne conducă Dumnezeu, pentru că El știe totdeauna mai bine decât noi ce ne este de folos și care este momentul potrivit pentru fiecare lucrare de-a noastră. Așadar să așteptăm și să cerem prin rugăciune luminare și îndrumare de la Dumnezeu, iar când El ne dă poruncă să ne supunem precum Noe, fără șovăire și împotriviri.
Care a fost oare prima faptă a lui Noe după ieșirea din corabie? Oare a căutat loc potrivit ca să se așeze împreună cu ai săi? Oare a început să zidească o casă? Oare s-a îngrijit de hrană? Desigur, toate acestea erau necesare. Noe însă a considerat altceva mai necesar și acestui lucru i-a dat întâietate. A zidit un jertfelnic și a adus jertfă lui Dumnezeu din animalele și păsările curate pe care le avea cu el în corabie. Acesta era un semn de recunoștință și mulțumire față de Dumnezeu pentru izbăvirea lor din acea catastrofă înfricoșătoare. Să ne întrebăm așadar pe noi înșine: Câți dintre noi, după un necaz, o primejdie sau o boală care a trecut, ne aducem aminte să-I spunem lui Dumnezeu un „mulțumesc”? Facem multe rugăciuni și făgăduințe când ne aflăm în primejdie, însă ne aducem aminte să-I mulțumim lui Dumnezeu după ce trece primejdia? Să nu uităm aceasta, pentru că este o îndatorire de temelie a noastră. Este o mare nerecunoștință să ne dea Dumnezeu ceea ce Îi cerem, iar noi să nu-I mulțumim. Oare vrem să ne asemănăm cu cei nouă leproși dintre cei zece pe care i-a tămăduit Domnul, iar nu cu cel recunoscător, care era din Samaria?
Era firesc ca jertfa lui Noe să fie bineplăcută lui Dumnezeu. „Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună”[5], spune Scriptura. Este o exprimare omenească, desigur, care arată cât de bine plăcută înaintea lui Dumnezeu era evlavia și recunoștința lui Noe. Pentru aceasta El i-a făcut făgăduințe și i-a dat binecuvântări lui și urmașilor lui. Și mai înainte de toate i-a făgăduit în mod categoric că nu va mai aduce pe pământ nimicire desăvârșită prin potop, nici nu va mai îngădui să se mai întâmple o asemenea dereglare a zilelor și vremurilor. Desigur, se întâmplă în fiecare epocă catastrofe și tulburări, însă au caracter local, iar nu general. Apoi Dumnezeu i-a dat binecuvântarea Sa lui Noe și fiilor săi: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”[6]. După cum vedem, această binecuvântare este întocmai cea pe care a dat-o Dumnezeu și protopărinților, pentru că acum Noe și fiii săi aveau să fie noii strămoși ai omenirii și trebuia să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu, ca să se înmulțească și astfel să-și împlinească misiunea. Dumnezeu a înnoit de asemenea stăpânirea omului asupra animalelor. Toate animalele se vor supune omului și vor tremura înaintea lui. Și într-adevăr: nu numai animalele domestice, ci și cele mai sălbatice fiare se supun omului și se îmblânzesc în chip uimitor. Iar cele care rămân în stare de sălbăticie trăiesc în locuri pustii, departe de om, păzind porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat oamenilor dreptul de a folosi și animale pentru hrană. La început El a rânduit oamenilor ca hrană roadele pământului. Acum, pentru că pământului i-a slăbit puterea și roadele lui nu mai dau atâta tărie, ca înainte, dar și omul s-a vlăguit și are nevoie de hrană mai consistentă, Dumnezeu îngăduie să se mănânce carne.
Dumnezeu consideră toate acestea ca un „legământ”, adică pe care îl face cu Noe și cu urmașii săi, adică cu toată omenirea. Și, așa cum oamenii ratifică înțelegerile dintre ei cu semnături și ștampile, tot astfel Dumnezeu procedează cu legământul Său făcut cu Noe printr-un semn arătat, care le va aduce aminte de el oamenilor. Care este acesta? Este curcubeul pe care îl vedem formându-se în atmosferă după ploaie. Curcubeul apărea și înainte, însă nu avea același caracter pe care i-l dă acum Dumnezeu. Era un simplu fenomen fizic, în vreme ce acum este chezășia credincioșiei lui Dumnezeu. Văzându-l oamenii după furtună își vor aminti de făgăduințele lui Dumnezeu și nu vor fi cuprinși de frica unui nou potop.
Și Dumnezeu Și-a ținut și Își ține făgăduințele, pentru că „nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuşi”[7]. Noi însă ne împlinim îndatoririle pe care le avem față de El? Pentru că marea Sa dragoste și îndelunga Sa răbdare nu ne dau drepturi, ci ne îndatorează să-L cinstim și să păzim poruncile Lui. Oare facem aceasta? Sau disprețuim îndelunga Sa răbdare și ne întărim în păcat? Dacă gândim și făptuim astfel nu vom scăpa de pedeapsă. Și are multe moduri de a ne pedepsi, fie pe fiecare în parte, fie împreună când călcăm legământul Său. Așadar interesul nostru este să păzim poruncile Lui, dar și făgăduințele pe care ca și creștini le-am făcut și le facem înaintea Lui. Atunci vom fi vrednici de dragostea și de ocrotirea Sa. Atunci chiar și în cele mai mari necazuri și încercări va exista pentru noi un curcubeu ceresc: credința în făgăduințele lui Dumnezeu. Și aceasta ne va umple de curaj, nădejde și mângâiere.
[1] Facerea 8, 1.
[2] Psalm 134, 6-7.
[3] Psalm 115, 7.
[4] Facerea 8, 16-17.
[5] Facerea 8, 21.
[6] Facerea 9, 1.
[7] 2Timotei 2, 13.
