Dragi copii,
Mai sunt două săptămâni până la începutul Postului Mare. După Postul Mare va fi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Fiecare Duminică până la Înviere este o treaptă dintr-o scară.
O treaptă este și Evanghelia de astăzi, a Fiului Risipitor. Urcând-o, ne apropiem de Hristos.
Iată ce ne spune Mântuitorul:
Un om avea doi fii. Cel mai mic dintre ei i-a zis tatălui: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine mie din avere”. Tatăl nu s-a bucurat deloc când l-a auzit, dar a făcut așa cum i-a cerut acesta și i-a dat o parte din banii săi. După câteva zile, fiul cel mic a plecat într-o țară îndepărtată. Acolo însă nu a muncit, ci a cheltuit toți banii mâncând, bând și făcând multe păcate, încât era nevoit să ceară de la oameni una sau alta. Flămând și fără niciun ban, s-a dus la unul dintre locuitorii de acolo și i-a spus că muncește orice, numai să-i dea ceva să mănânce. Acesta l-a trimis să păzească porcii.
Pentru poporul evreu, consumul cărnii de porc era ceva necurat, de aceea ei nu se ocupau cu creșterea porcilor și a face așa ceva era considerat ca fiind foarte rău. Deci fiul cel mic a acceptat să lucreze ceva despre care știa că este foarte rău. Dar tot nu avea mâncare, cât să se sature, căci nici măcar ceea ce mâncau porcii nu putea să mănânce.
În așa stare ajunsese acest fiu care nu îl ascultase pe tatăl său și cheltuise o mulțime de bani!
Dragi copii, veți crește mari și veți cunoaște mulți oameni. Veți vedea că, de multe ori, și noi facem cu Dumnezeu cum a făcut fiul acesta cu tatăl său. Luăm ceea ce ne-a dat Dumnezeu, fugim departe de El și risipim tot.
Poate vă mirați cum am putea să fugim de Dumnezeu, când Cerul și pământul sunt ale Lui? Noi, dragi copii, fugim de Dumnezeu cu sufletul. Dacă ne închipuim că suntem mai deștepți decât El și că putem trăi mai bine decât ne învață El, atunci ne încăpățânăm să trăim cum credem. Facem ce vrem, nu ascultăm de nimeni și suntem convinși că așa este bine. Dar, după un timp, ne pierdem și sănătatea, și mintea, și prietenii și, mai ales, ne pierdem pacea sufletului. Sufletul nostru devine trist. Oare de ce?
Motivul este că ne-am îndepărtat de Dumnezeu. E ca și cum sufletul nostru ar locui într-o țară străină, departe de dragostea Lui. Acolo sufletul începe să moară, puțin câte puțin.
Să vedem însă ce a făcut fiul cel risipitor, ca să știm și noi ce să facem dacă ajungem astfel.
El și-a amintit de tatăl său, de casa părinților lui, de mâncarea și de binele de acolo. Și-a amintit că tatăl său avea slujitori, iar aceștia mâncau cât aveau nevoie, iar acum el murea de foame, departe de casă! Și s-a gândit că bine ar fi să se întoarcă acasă și să-i ceară iertare tatălui.
Așa a și făcut. S-a întors în țara sa. În timp ce se apropia de casa părintească părinților, tatăl l-a zărit de departe și i s-a făcut milă, căci l-a văzut cât era de prost îmbrăcat, cât era de slab și de supărat. Tatăl, care îl iubea foarte mult, a luat-o la fugă înspre el, l-a prins în brațe și l-a sărutat, de bucurie că s-a întors acasă.
Atunci, fiul i-a spus: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Fiul a fost sincer, dragi copii. El nu a pretins că hoții i-au furat banii, nu a spus că a făcut o afacere nereușită, nu a dat vina pe nimeni. A recunoscut că a greșit.
Vedeți voi, el nu numai că pierduse toată averea, dar se făcuse și de râs, ajunsese batjocura oamenilor pentru lipsa lui de înțelepciune și pentru greșelile sale. Mai putea el să se considere fiu, când tatăl său era bogat, drept, înțelept? Nu, căci dacă ar fi fost fiu, ar fi trebuit să semene cu tatăl. Totuși, el dorește să rămână cu părintele său, măcar ca o slugă.
Așa trebuie să facem și noi. Când greșim cu ceva față de Dumnezeu, să nu ne gândim că, dacă tot am păcătuit, e mai bine să ne îndepărtăm de tot de El. Ci să spunem ca fiul risipitor: „Doamne, am greșit, dar primește-mă înapoi în casa Ta!” Și Dumnezeu ne va primi, căci El de-abia așteaptă să ne întoarcem.
Dar iată ce face tatăl: le cere slugilor sale să aducă haina pe care fiul risipitor o purta când era acasă și îl îmbracă cu ea. Îi pune inel în mână și încălțăminte în picioare. Apoi poruncește să se taie vițelul cel mai mare, face o masă bogată și încep să se veselească. Deci îl primește cu toată dragostea.
Da, Dumnezeu iartă cu totul pe cel ce se întoarce la El. Dacă ne întoarcem la Dumnezeu când greșim, dacă ne spovedim, atunci primim iertare. Și nu numai că suntem iertați, dar primim și o masă bogată la care stăm cu Dumnezeu, adică multă pace în sufletele noaste și multă bucurie.
Dar povestirea celor doi frați continuă. Fiul cel mare era plecat la câmp, la lucru. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit că oamenii cântau și se veseleau. A chemat o slugă și a întrebat-o ce s-a întâmplat. Aflând că tatăl său este la masă cu fiul cel mic, care risipise averea sa, s-a supărat și nu a vrut să stea cu ei și să ia parte la veselia lor. Tatăl l-a rugat să vină și el, dar fratele cel mare l-a refuzat și i-a zis: „Mereu am făcut ceea ce ai spus și nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a cheltuit averea în păcate, i-ai dat să mănânce vițelul cel mai mare”. Tatăl i-a răspuns: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.
Ce este important, dragi copii: banii sau viața? Desigur, viața. Tatăl era bucuros că fiul, mort sufletește, s-a întors acasă, adică a înviat sufletește. Banii nici nu mai contau, ci conta că s-a întors la ascultarea de tatăl său.
De aici, trebuie să învățăm să nu ne supărăm niciodată pe Dumnezeu când ajută pe cineva care greșește sau când iartă pe cineva care a făcut mult rău și acum se îndreaptă pe calea binelui. Pentru că Dumnezeu este ca un tată care își iubește toți copiii și vrea să le fie bine tuturor. El nu dorește ca unora să le fie bine, iar altora să le fie rău. El îl așteaptă și pe cel care greșește. Iar atunci când acesta se spovedește, îi dă pace în suflet și tot ceea ce îi este necesar să meargă pe drumul cel bun.
Deci trei lucruri să nu uităm!
Dacă vrem ca viața noastră să fie frumoasă, cu pace, atunci să ascultăm de rânduielile pe care Dumnezeu ni le-a dat. Mai ales când părinții noștri sau duhovnicul nostru ne arată adevărul de la Dumnezeu, să nu ne îndepărtăm de ei, ci să îi ascultăm.
Iar dacă s-a întâmplat ca sufletul nostru să se îndepărteze de Dumnezeu, să alergăm înapoi la El, căci Dumnezeu ne așteaptă cu brațele deschise.
Și să nu ne întristăm de bucuria altora, să nu fim invidioși, ci să ne bucurăm de orice succes și de tot binele celorlalți.
Așa vom fi ca Dumnezeu, care Se bucură de orice bine, căci este milostiv și iubitor de oameni.
Amin.
Protos. Dosoftei Dijmărescu, Mănăstirea Putna
