Un ministru a chemat un preot să-i sfinţească casa. Preotul a venit, a făcut slujba, după care a fost invitat să binecuvânteze masa pregătită pentru această ocazie. Deşi era vineri, pe masă erau cărnuri şi alte mâncăruri de dulce.
– Să mă iertati, a spus părintele, dar, fiind zi de post, nu pot binecuvânta decât ce e de post.
– Ce vorbă e asta? s-a supărat ministrul. Hai, binecuvântează toate, că ne supărăm. Ei, comedie, nu am chemat un altul mai deştept! Aici nu e masă obişnuită, părinte, aici suntem oameni cu greutate. Binecuvântezi, sau pleci de aici?
– Iertaţi-mă, plec, a spus părintele, strângându-şi epitrahilul.
– O să vezi tu cât de curând ce răsplată o să primești pentru gestul ăsta a spus ministrul, simţindu-se jignit.
Într-adevăr, peste câteva zile, părintele a fost chemat la episcopie şi a fost mutat la altă parohie, mult mai mică. Nu i-a fost greu să înţeleagă pricina mutării sale. Dar, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate, părintele a plecat, având încredinţarea că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu.
Peste un an de zile, la alegeri, partidul ministrului a obţinut voturi puţine şi ministrul a revenit la funcţia pe care o avusese mai înainte: director de spital.
Peste alt an de zile, pe când se afla în concediu, a izbucnit un incendiu în care copilul său cel mic şi-a pierdut viaţa.
În faţa sicriului, fostul ministru stătea şi plângea:
– Oare cu ce Te-am supărat, Doamne, cu ce?
Din rânduiala lui Dumnezeu, la înmormântarea aceea fusese chemat să slujească tocmai preotul pe care ministrul îl prigonise, căci parohul din cartier plecase de urgenţă din oraş.
Preotul a ţinut slujba, smerit. A plecat imediat după ce a ţinut un scurt cuvânt, pentru că nu voia să îl pună într-o situaţie delicată pe fostul ministru.
Comportamentul său l-a ajutat pe cel care mai înainte îl prigonise să îşi înţeleagă greşeala. Şi-a dat seama că în viaţă toate sunt trecătoare şi că important este un singur lucru: ascultarea de Dumnezeu, oricât de grea ar fi această ascultare. A înţeles cât de creştineşte se purtase părintele atunci când refuzase să sfinţească bucatele de dulce în post. A înţeles că niciun compromis nu are urmări bune. Că urmări bune au numai faptele bune. Mai mult chiar, el a încercat să determine transferul părintelui la postul iniţial. Pentru că nu mai era ministru şi nu mai avea aceeaşi greutate în ochii celorlalţi, a avut mult de furcă pentru a-şi împlini dorinţa. Dar, în cele din urmă, a reuşit.
După ce părintele a început să slujească din nou în vechea sa parohie, directorul spitalului l-a chemat din nou să îi facă sfeştanie:
– Vă rog din tot sufletul, părinte, să mă iertaţi pentru răul pe care vi l-am făcut. Vă rog să veniţi din nou la noi, că vă avem ca pe un sfânt. Soţia mea de la început a zis că semănaţi cu Hristos la înfăţişare şi la moralitate.
– De iertat, v-am iertat. De semănat cu Hristos la chip, aproape toţi bărboşii seamănă puţin. Cât despre moralitate, niciun om nu se poate compara cu Hristos. Ştiu că, dacă aş veni la voi, m-aţi trata ca pe un sfânt. Tocmai de aceea nu voi veni. Sau poate voi veni peste multă vreme, când nu o să mă mai ţineţi de sfânt. Că aşa, să mă ridicaţi în slăvi şi de acolo să mă doboare diavolul, nu îmi este de folos. Să îmi lăsaţi totuşi un pomelnic, să vă pomenesc. Şi vă mai spun încă o dată: de iertat, v-am iertat. Dar aveţi grijă cum trăiţi, ca să vă ierte şi Dumnezeu.
