Preot Ioan Istrati
Acum trei ani, ne cheamă o doamnă foarte distinsă, pe mine și pe încă un preot, să facem Sfântul Maslu tatălui ei. O casă cu mobilă de mahon, impecabilă, sculpturi vechi de lemn.
Bătrânul e la pat, sub o plapumă, o mână de om, se chinuie cu dureri mari. Urlă, plânge.
– Nu poate muri, părinte, zice fiica.
Începem Sfântul Maslu, 7 rugăciuni de sfințire, 7 apostole, 7 Evanghelii, 7 rugăciuni mari. Omul geme de durere la fiecare ungere. Parcă îl arde untdelemnul sfințit. Terminăm după o oră, sfârșiți.
Doamna ne face câte o cafea, pe care ne-o servește dintr-un set islamic aurit.
Întreb:
– Doamnă, tatăl de când nu s-a spovedit?
– Păi, părinte, cred că niciodată. Știți, tata a fost director mare în securitate, șef de penitenciar, nu le-avea el cu de astea…
– Cu de astea? Zic eu iritat. De astea nu poate muri și se chinuie cumplit. Dumnezeu și el stiu de ce nenorociri a fost părtaș în pușcărie.
Îl spovedesc. Omul e vădit jenat, icnește de durere, poate încă vorbi. Se bâlbâie. Într-un sfârșit, începe. În anii ’60, când era director de închisoare, l-a bătut până la leșin pe un preot bătrân și l-a tras de barbă pe culoarele închisorii.
– De ce? întreb eu.
– Pentru că făcea slujbe în celulă și toți deținuții ascultau în genunchi.
Mă cutremur. Rugați-vă să nu muriți. Să suferiți aici oricâtă durere, decât să vă duceți în fundul iadului.
Omul prinde a plânge amar.
– Îmi pare rău, părinte.
– Să plângeți mereu, câte fire de păr avea în barbă părintele ăla, atâtea lacrimi să vărsați.
Torționarul îmi sărută mâna și mi-o umple de lacrimi. În acest gest, văd marea răsplată a lui Dumnezeu pentru preotul bătut, zdrobit, târăt de barbă ca o cârpă pe holurile stabilimentului drăcesc. Simt o picătură din durerea lui.
Nu m-a mai sunat doamna.
După o săptămână, mă sună că a murit bătrânul, ținând în mână o cruce de lemn.
Cât de infinită e răbdarea lui Dumnezeu.
Dumnezeu să-l ierte.
