Primăvara – Icoana învierii duhovnicești

În însăşi pricina care dă naştere primăverii fireşti este cuprinsă o mare învăţătură. Văzând ca primăvara îşi are obârşia în înmulţirea şi adăugirea pe pământ a luminii şi a căldurii soarelui, uşor ne putem închipui că, în acest timp al primăverii, soarele se apropie de pământ. De fapt, însă, el este mai departe de pământ decât în timpul iernii.

În timpul iernii, el se afla într-o poziţie oblică, piezişă faţă de soare, din care pricină razele soarelui, cu toată apropierea acestuia faţă de pământ, alunecă oarecum şi nu pot produce căldură. Primăvara, pământul se întoarce cu faţa noastră (faţa locului în care ne aflăm) drept spre soare, iar, din această pricină, razele lui, cu toată depărtarea sa cea mare, căzând drept pe pământ, se frâng şi produc căldură.

Aşadar, ea ia naştere din poziţia dreaptă pe care o are pământul faţă de soare.

Oare nu tot aşa ia naştere şi primăvara duhovnicească? Sufletul păcătos este învârtoşat, nesimţitor şi lipsit de viaţă, cum e şi pământul în timpul iernii. De ce? Oare pentru că Soarele cel veşnic este departe? Nu, căci Domnul, cu îndurarea Sa, este mai aproape de păcătos, decât de cel drept. Aceasta ne-o spune Însuşi Mântuitorul, când zice: ”n-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe ce păcătoşi” (Marcu 2,17). Tot despre aceasta, ne încredinţează şi marele Apostol Pavel: ”unde s-a înmulţit păcatul” – zice el – “acolo a prisosit harul” (Romani 5,20). Atunci, oare ce împiedică razele Soarelui celui veşnic şi nu le lăsa să învioreze nenorocitul suflet al păcătosului şi să răsară, în el, primăvara cea duhovnicească? Acelaşi lucru care împiedică şi razele soarelui firesc de a produce pe pământ primăvara în timpul iernii: adică poziţia oblică, piezişă, în care păcătosul se afla faţă de Dumnezeu – Soarele cel veşnic.

Pământul niciodată nu se întoarce cu totul de la soare, ci întotdeauna, şi, prin urmare, chiar şi iarna, are una din fetele sale întoarse spre soare.

Sufletul păcătosului, însă, supunându-se cu totul păcatului, iubind întunericul mai mult decât lumina, se întoarce cu totul de la Răsăritul cel luminos către întunecosul apus, se întoarce cu desăvârşire de la faţa lui Dumnezeu. Din această pricină, el este cuprins cu totul de noaptea întunecoasă şi de negura cea deasă a păcatului, aşa că, chiar de-ar mai şi rămâne într-însul oarecare lumină, apoi aceasta este asemenea acelor străluciri ale aurorei boreale, care, deşi izbesc privirile prin strălucirea lor, totuşi nu dau nici măcar o fărâmă de căldură de viaţă.

De aceea, în sufletul păcătosului – precum şi în natură, iarna – totul este gol şi acoperit de zăpadă şi de gheaţă; iar acest fapt, câteodată, e atât de bătător la ochi, încât chiar cei lumeşti, privind unul la celălalt, zic: ”Acesta e un om rece! Acesta e piatră, nu om!”

Dar sufletul păcătosului, orişicât ar fi el de acoperit cu omăt şi gheaţă, totuşi, într-însul întotdeauna se afla putinţă de a se întoarce către Soarele cel veşnic

Sosirea primăverii în natura ce ne înconjoară se cunoaşte, mai cu seamă, prin înmulţirea luminii şi a căldurii. Tot astfel se petrece şi cu primăvara cea duhovnicească. Lumina harului încet-încet se măreşte, ca şi lumina soarelui în timpul primăverii şi, asemenea acesteia, nu numai că încălzeşte văzduhul sufletului, ci, străbătând şi coaja cea de gheaţă care acoperă inima, pătrunde până în adâncul sufletului, deşteptând într-însul rămăşiţele puterii şi seminţele virtuţilor!

Al doilea semn al apropierii primăverii sunt pâraiele de apă. Toată faţa pământului începe, în acest răstimp, a se topi şi a lăcrima. Acelaşi lucru se petrece şi la începutul reînnoirii duhovniceşti a omului, prin mijlocirea pocăinţei: inima lui e plină de căinţa şi ochii lui sunt plini de lacrimi. ”Izvoare de apă” – zice Sfântul David – “au izvorât ochii mei, pentru că n-am păzit Legea Ta” (Psalm 118,136); Pâraiele primăvara, de obicei, contenesc după câtăva vreme; însă, aceste izvoare de apă ale pocăinţei, nu arareori, curg până la sfârşitul vieţii pământeşti a omului.

Spălat şi umezit de apele primăverii, pământul începe a se acoperi cu verdeaţă şi cu flori; toate locurile de pe el capătă o vedere frumoasă şi sunt în stare a da adăpost şi a pricinui plăcere, ba adesea şi hrana călătorului. Acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul spălat de lacrimile pocăinţei; cugete şi simţiri curate îl îmbrăca din cap până în picioare; din acestea, asemenea unor flori mirositoare, se ivesc felurite făgăduinţe şi fapte frumoase: unii, asemenea lui Zaheu, se hotărăsc “a da jumătate din avutul lor la săraci şi, de au năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19,8); alţii, asemenea cuvântului psalmului, făgăduiesc “să nu dea somn ochilor şi genelor lor dormitare” (Psalm 131,4), până nu vor merge pe la locurile sfinte sau până nu vor face ceva întru slava numelui lui Dumnezeu; alţii, asemenea Mariei Egipteanca, se făgăduiesc pe ei înşişi unor osebite lucrări pline de toată râvna.

Orişicât de bogată şi de împodobită ar fi natura în timpul primăverii, totuşi, sufletul înnoit de Harul dumnezeiesc este mult mai împodobit şi mai bogat în florile virtuţilor – într-însul se găseşte şi floarea cea albă a nevinovăţiei şi a curăţiei inimii, şi floarea cea roşie a binefacerii şi a dragostei către aproapele, şi floarea cea albastră a contemplării şi a înţelepciunii duhovniceşti, şi floarea cea galbenă a înfrânării şi a ostenelii. Pe lângă cele spuse, e ştiut că, în natură, nu toate florile sunt mirositoare, ci unele chiar răspândesc un miros greu; însă, în sufletul plin de har, fiecare floare este binemirositoare şi înveseleşte inima.

De ivirea florilor în timpul primăverii e nedespărţită cântarea înaripatelor. Nu este lipsită de acest semn de bucurie nici primăvara duhovnicească. Într-adevăr, ale cui glasuri răsună în pustiurile Tebaidei şi pe vârfurile Libanului şi ale Carmelului? Acestea sunt glasurile lui Antonie şi Eftimie, cu cetele lor; a lui Pahomie şi Sava cel sfinţit cu frăţimea lor. Ei s-au lepădat de toate plăcerile lumii cele de suflet stricătoare şi şi-au închinat viaţa unui trai retras; trăiesc, într-adevăr, ca nişte Îngeri în trup şi, prin viaţă aspră şi prin străşnicia postului, îi aduc în uimire până şi pe Îngerii din Ceruri. Însă, fiindcă în sufletul lor e minunata primăvară duhovnicească, tocmai de aceea, cu toate că viaţa lor este covârşită de osteneli, ei sunt plini de veselie duhovnicească. Şi fiindcă “din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Luca 6,45), tocmai din această pricină, nici în palatele împărăteşti nu se aude atâta cântare că în chiliile lor cele sărace; niciuna din cântăreţele înaripate nu se poate întrece cu ei intru neobosirea la cântare.

Dar primăvara duhovnicească se aseamănă cu cea a naturii şi prin lucrurile care o desfigurează şi-i dau o vedere urâtă şi neplăcută. În timpul primăverii, secetă şi ploile peste măsură strică foarte mult, căci şi într-un caz, şi în celălalt, plantele suferă, roadele viitoare sunt ameninţate şi unii arbori pier cu totul. Se întâmplă o asemenea secetă şi în timpul primăverii duhovniceşti, când sufletul e lipsit de rouă cea de Sus, care se pogoară de la Duhul lui Dumnezeu. Însă, omul se lipseşte de această înrourare, când se împuţinează în el dorinţa lăuntrică a inimii către rugăciune, care atrage ploaia cea binefăcătoare a harului Duhului Sfânt. Lipsa de ploaie, adesea, e împlinită prin udare.

Aşadar, udă pământul cel învârtoşat al inimii tale cu lacrimile pocăinţei până când, ca o ploaie bogată, va cădea asupra sufletului tău Harul Preasfântului Duh. Această apă preţioasă adesea lipseşte din fântâna inimii – într-o asemenea împrejurare, aruncă-te la pământ şi roagă-te să se deschidă stăvilarele inimii; rugăciunea umilită încă te va răcori, ca o ploaie căzută la vreme potrivită.

Dar şi lacrimile pocăinţei pot fi vătămătoare când sunt peste măsură şi, mai ales, când mâhnirea şi părerea de rău pentru păcat se preschimbă în deznădejde duhovnicească, ce ucide şi pustieşte totul.

După secetă şi ploaia peste măsură, primăvara mai este desfigurată şi de omizi şi de păianjeni. În asemenea împrejurări, aceste mici vietăţi par a fi trimise de un duh rău, care, pizmuind frumuseţea naturii, se sileşte să o dosească şi să o ascundă dinaintea ochilor noştri, sub pânză încurcată a păianjenului. Pomul, însă, nu poate fi învinovăţit de faptul că, în mijlocul primăverii, în toiul înfloririi, îl acoperă omizile şi pânzele de păianjen. Însă, când aceste omizi şi aceste pânze de păianjen se ivesc în suflet, pe florile virtuţilor, atunci pricina, întotdeauna, este însuşi omul.

Aceste omizi sunt fiicele mândriei şi ale îngâmfării întru faptele noastre. Ele se ivesc şi se înmulţesc repede, de îndată ce sufletul, reînnoit şi înflorit sub suflările harului, uita slăbiciunea sa şi socoteşte că reînnoirea lui se datorează numai silinţelor sale, iar nu Harului celui atoatesăvârșitor al lui Hristos. Priveghează, deci, suflete credincios, orişicine ai fi tu, să nu te cuprindă aceste omizi diavoleşti! Ele şi pe copaci sunt dezgustătoare, dar în tine sunt de mii de ori mai urâcioase. Pe arbore, ele strica florile şi frunzele şi fac netrebnice roadele, iar pomul rămâne sănătos; în suflet, însă, viermele mândriei poate vătăma nu numai florile şi roadele, ci chiar sâmburele vieţii şi, astfel, îl preschimbă pe om, din vița [mlădiţa] harica a viei Domnului, într-o creangă bună de nimic.

“Cel ce stă, să privegheze ca să nu cadă!” (I Corinteni 10,12) Amin.

Sfântul Inochentie, Arhiepiscopul Odessei

Total
78
Shares
Previous Post

Antonie, ai grijă de tine!

Next Post

Zilele aliturgice, zile de ajunare

Related Posts