Privighetoarea

Aceia care se închină idolilor se aseamănă unui om vânjos care, făcând clei de ierburi, vâna păsări.

Și a prins una din păsările cele mititele, care se numea privighetoare. Scoțând cuțitul, voia să o înjunghie, ca să o mănânce. Iar privighetoarei i s-a dat glas omenesc şi zise către vânător:

– Ce folos vei avea, omule, de mă vei înjunghia? Că nu vei putea sătura pântecele tău cu mine, iară dacă mă vei slobozi din legătură îţi voi da trei porunci care îţi vor fi de mare folos toată viaţa dacă le vei păzi.

Vănătorul, mirându-se de glăsuirea acelei păsări, i-a făgăduit să o slobozească din legătură dacă va auzi de la ea vreun lucru nou. Deci, pasărea, întorcându-se, zise către om:

– Niciodată să nu te ispiteşti a prinde ce nu poţi apuca; de lucru ce a trecut să nu-ţi pară rău; şi nu crede cuvântul ce nu este de crezare. Aceste trei porunci păzeşte-le şi bine îţi va fi.

Iar omul, mirându-se de aceste cuvinte bine întocmite şi înţelepte, a dezlegat-o din legătură şi a slobozit-o în văzduh. Privighetoarea, vrând să-l ispitească pe om dacă va fi înţelept după puterea cuvintelor zise şi va câştiga folos din ele, a zburat în văzduh şi a grăit către dânsul:

– O, vai de nechibzuitul tău suflet, omule! Ce comoară ai pierdut astăzi! Că în pipota mea este un mărgăritar cât un ou de struţo-cămilă.

Auzind aceste cuvinte, vânătorul s-a întristat şi, părându-i rău că i-a scăpat privighetoarea din mâini, a încercat să o prindă iarăşi. Şi îi zise:

– Vino la casa mea să te ospătez bine, cu cinste, şi aşa să te slobozesc în pace.

Iar privighetoarea zise către dânsul:

– Acum te cunosc că eşti nebun mare şi foarte nechibzuit, căci cu greutate ai primit cuvintele mele şi le-ai ascultat cu dulceaţă, dar niciun folos n-ai dobândit. De lucru ce a trecut ţi-am zis să nu-ţi pară rău, dar tu acum eşti cuprins de scârbă că am scăpat din mâinile tale. Ţi-am poruncit să nu te ispiteşti a prinde lucruri ce-ţi sunt cu neputinţă a le apuca, dar tu te ispiteşti a mă prinde, neputând umbla pe urma umbletului meu. Şi încă-ţi poruncisem să nu crezi cuvântul ce nu este de crezare, dar, iată, tu ai crezut cum că ar fi în pipota mea un mărgăritar mai mare decât tot trupul meu şi n-ai socotit că dacă eu întreagă nu sunt pe potriva oului de struţo-cămilă, cum ar încăpea în mine un asemenea mărgăritar?

Aşa nebuni şi nechibzuiți sunt şi aceia care cred în idoli şi nădăjduiesc într-înşii. Cu mâinile lor i-au zidit, dar li se închină; cu degetele lor i-au făcut, dar zic „Aceia ne-au făcut pe noi!” Cum socotesc oare că aceia pe care ei înşişi i-au zidit şi i-au făcut, le sunt lor ziditori? Îi păzesc cu tărie să nu-i fure hoţii, dar paznicii mântuirii lor îi numesc! Câtă nebunie au aceia! Ei nu înţeleg că idolii nu sunt vrednici de a-şi ajuta lor înşişi şi de a se păzi, dar altora cum le-ar putea fi păzitori şi mântuitori? Ei îi caută mai vârtos pe cei morţi decât pe cei vii şi avuţia şi-o cheltuiesc ca să facă stâlpi dracilor şi să ridice idoli; ei bârfesc, zicând că aceia sunt dătători a tot binele şi cer de la ei ceea ce aceştia n-au avut niciodată. Drept aceea scris este: „Idolii neamului lor sunt argint şi aur, lucru de mâini omeneşti: gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi; nări au şi nu vor mirosi; mâini au şi nu vor pipăi; picioare au şi nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor. Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei.” (Ps. 113, 12-16).

Extras din Varlaam şi Ioasaf– Sfântul Ioan Damaschin, Editura Cartea Ortodoxă, 2017.