Privind lumea cu ochiul lui Dumnezeu

Nu de puține ori mirenii care se spovedesc sau caută îndrumare de la călugări sunt întrebați în ce măsură un monah poate înțelege problemele cu care se confruntă cei care trăiesc în lume sau cât de relevant poate fi sfatul unui călugăr pentru cei care au familie, atâta timp cât el însuși nu (mai) are experiența vieții de familie, ci trăiește departe de „cele lumești”. Un scurt text al Sfântului Simeon Noul Teolog mi-a lămurit această chestiune și cred că îi poate ajuta și pe cei care au asemenea nedumeriri.

În Cateheza 28, Sfântul Simeon ajunge să vorbească printre altele despre legătura dintre discernământ și luminarea pe care o produce treptat Duhul Sfânt în inimile care s-au pocăit, căci „pocăința este ușa care scoate din întuneric și duce înspre lumină”. Astfel, „cei ce au în ei lumina cea spirituală” primesc puterea Duhului, care îi face capabili nu doar să observe la suprafață realitățile, ci să privească dincolo de forme și de cuvinte.

Vorbind apoi într-un mod mai general, Sfântul Simeon spune că „tot cel ce e nesimțitor față de Unul e nesimțitor față de toate, după cum cel ce are simțire față de Unul se află în simțirea tuturor și se află în afara simțirii lor: se află în simțirea tuturor și nu este stăpânit de simțirea lor”. Imediat urmează textul revelator la care m-am referit la început: „Cel orb față de Unul este complet orb față de toate, iar cel ce vede în Unul se află în contemplarea tuturor și se reține de la contemplarea tuturor: și se află în contemplarea tuturor, și este în afara celor contemplate. Fiind în Unul, el le vede pe toate și, fiind în toate, nu vede nimic din toate. Astfel deci, cel ce vede în Unul prin Unul se vede și pe sine, și pe toți, și toate și, fiind ascuns în El, nu vede nimic din toate” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza 28).

La prima vedere acest text pare mai mult filosofic decât duhovnicesc, mai curând abstract decât concret. În realitate însă, ceea ce spune Sfântul Simeon este complet aplicabil vieții creștine, tocmai pentru că se întemeiază pe o experiență personală și pentru că stabilește reperele esențiale ale vieții duhovnicești, care are în centru unirea cu Dumnezeu.

Găsim aici nu doar un răspuns la nedumeririle amintite la început, ci chiar nucleul întregii epistemologii creștine, anume „primatul vederii lui , Cel Unul, care determină […] întreaga noastră viață duhovnicească” († Vasili Krivoșein, În lumina lui Hristos). Unirea cu Dumnezeu, Cel Unul, se produce pe măsură ce ne lăsăm curățiți lăuntric prin harul pocăinței. Această unire progresivă cu Dumnezeu ne deschide inevitabil calea și către un nou mod de a privi realitățile înconjurătoare, din ce în ce mai duhovnicesc și mai profund. Inclusiv pe noi înșine ajungem să ne cunoaștem cu adevărat doar atunci când ne privim cu „lupa” pe care numai Dumnezeu o are și pe care generos ne-o pune la îndemână. Această privire, cu ochiul lui Dumnezeu, îndreptată asupra noastră, a celorlalți și asupra lumii întregi, este în primul rând o formă de smerenie, o recunoaștere a limitelor proprii și o deschidere către nesfârșitul cunoașterii, pe care Dumnezeu ne-o poate dărui.

Pentru a nu părea că tot ce am spus deja e doar o prezentare abstractă de lucruri inaccesibile sau greu accesibile, e important de spus că Sfântul Simeon accentuează mereu că acest har, de a vedea adâncurile lucrurilor, ni se poate dărui tuturor, pe măsura deschiderii și a conlucrării noastre cu Dumnezeu. Primim în noi atâta lumină câtă lăsăm să intre. Cu atât mai multă lumină se găsește în noi cu cât e mai puțin întuneric, și invers. Deci toți avem acces la aceste daruri, fiecare pe măsura renunțării la „lucrurile întunericului” și a înveșmântării în „lumina” lui Hristos (Rm. 13, 12).

Revenind, „ochiul” luminat de har îi mijlocește celui unit cu Dumnezeu accesul la o vedere a profunzimilor lumii, care, altfel, nu pot fi cunoscute și, prin urmare, nici exprimate în cuvinte. Tocmai de aceea cei mai mulți dintre oameni rămân „orbi” față de realitățile nevăzute și profunde, pentru că rămân orbi față de Dumnezeu. Preocuparea exclusivă pentru partea văzută a existenței duce la ignorarea laturii ei nevăzute, care determină apoi o înțelegere întunecată, limitată, utilitaristă a lumii văzute. În lumea grăbită de azi există un dezinteres crescut pentru lucrurile nepalpabile, cum ar fi cultura, arta, lectura, memoria trecutului, viața sufletului ș.a. Nevăzutul devine tot mai invizibil, tot mai neinteresant, tot mai incomod, în fața unui vizibil tot mai acaparator.

În comparație cu cunoașterea-vedere-expe­rien­ță adusă de unirea cu Dumnezeu, care trece dincolo de „coaja” exterioară spre „miezul” ascuns și esențial al lucrurilor, celelalte „cunoașteri” se mărginesc preponderent la sfera vizibilului. Aici se deosebește fundamental cunoașterea pe care o propun științele de orice fel (inclusiv teologia, atunci când se reduce la concepte și teorii) de cunoașterea terapeutică pe care o aduce expe­ri­en­ța directă a lui Dumnezeu în Biserică.

Oamenii sfințiți de har, pentru că au un „câmp vizual” mult mai larg și profund, cultivă mai ales partea nevăzută a existenței. Ei nu se opresc asupra strălucirilor schimbătoare ale suprafețelor realităților, ci „împrumută” de la Dumnezeu vederea adâncimilor. Cei care s-au unit cu Dumnezeu Cel Unul vor avea parte și ei de vederea Lui unitară, nefragmentată, a lumii. În schimb, când suntem departe de har, privim fără reținere totul și, în realitate, nu prea vedem nimic, pentru că ne lăsăm ademeniți doar de anumite tușe mai stridente, care ne rețin și ne țin captivi. Prea des ne fixăm atenția doar asupra unor mici frânturi din ceilalți (un gest, o faptă, un cuvânt), fără să mai privim întregul, fără să ne mai gândim că ceea ce e vizibil este doar o mică parte din întregul pe care îl reprezintă celălalt. Viața însăși e privită de Dumnezeu ca un întreg, de aceea Judecata are loc la finalul întregului nostru parcurs.

În mod paradoxal, tocmai vederea mediată de Dumnezeu a realităților ne ajută simultan și să ne distanțăm de vederea (superficială și împrăș­tiată) a tuturor lucrurilor, și să le vedem (duhov­nicește și unitar) pe toate, rămânând totodată liberi față de toate. Privind spre Dumnezeu, strălucirea Lui „ne stăpânește, nu ne mai lasă să vedem nimic altceva”; închidem ochii, închidem simțurile pentru a nu mai vedea nimic și, în același timp, ne deschidem ochii lăuntrici pentru a vedea totul altfel (Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Psalmul 89). Totodată, această vedere mediată a lumii, prin Dumnezeu, este un remediu care protejează „ochii” noștri de vătămarea unei „vederi” directe. De pildă, când pri­vești suferința ta sau a celor apropiați prin ochiul lui Dumnezeu, această mediere atenuează rătăcirea în labirintul disperării.

Indirect, Sfântul Simeon ne spune aici că cine Îl are pe Dumnezeu are totul, iar cine are totul, dar nu Îl are pe Dumnezeu, nu are de fapt nimic. Așa se face că un monah, deși nu are experiența tuturor lucrurilor pe care le trăiește cineva în viața de familie, fiind însă puternic ancorat în viața cu Dumnezeu, Cel Care este în toate, ajunge el însuși să „vadă” acele realități prin ochiul atoatevăzător al lui Dumnezeu. Acest mod de a cunoaște lumea îl face pe cel învrednicit de har să înțeleagă sensul lucrurilor chiar mai bine decât cel ce le experimentează direct.

Așadar, monahul nu este un om care a întors nepăsător spatele lumii, ci, deși departe de lume, el are lumea în inimă și o poate ajuta cum, probabil, nu ar fi reușit, dacă ar fi rămas prins cu cele ale lumii. Așa cum există moduri de a cunoaște mai profunde decât cele bazate pe experiența directă, așa există și mijloace de a fi folositor mai eficiente decât cele care se rezumă la faptele obișnuite. De aceea, așa cum găsim și în Pateric, uneori simpla vedere a unui om duhovnicesc, care a lăsat lumina lui Hristos să intre în cutele cele mai fine ale sufletului său, poate fi prilej de întâlnire nemijlocită cu Dumnezeu, Care Se reflectă în el.

Diac. Nicolae Mogage

Sursa: http://ziarullumina.ro