Monahul Moise Aghioritul
Mai era destulă vreme până să se ivească zorile, când am pornit spre Karyes, am străbătut drumul cu conacele și magazinele închise și am intrat în Biserica Protaton. Ne-am închinat la Maica Domnului Kareotissa, Axion Estin, am aprins lumânarea și ne-am așezat în strană. Chipurile bătrânilor, cu lumânările lor, se contopeau cu cele din picturile lui Panselinos. Psalții, citețul, tipicarul, preoții, diaconul, candelele, sfeșnicele, policandrele, tămâia, clopotele, îmbrăcămintea de argint a Maicii Domnului, toate străluceau. Închinăciuni, însemnări cu semnul Crucii, soarele ieșind, mirenii venind, Panselinos mărindu-se.
După Liturghie, Paraclisul, și un ton de veselie, ca și cum l-ai pipăi, voind și tu să psalmodiezi, să citești. Preoții îmbrăcați în veșminte, steagul, Icoana cu umbrela și psalții intonând Canonul Învierii. Opriri la conacele Ivirului și Pantocratorului, la vechea mănăstire Cutlumuș, la Chiliile lui Repana, Ravduho, a legătorului de cărți, a lui Karbuza, la proschinitarele Schitului Sfântului Panteleimon și a Mănăstirii Dionisiu, la Schitul Sfântul Andrei, la conacele Sfântului Pavel, a Xiropotamului și a Sfântului Panteleimon – Rusikon. Tratații, binecuvântări, ectenii și primăvara cu vrăbiile și florile ei o întâmpină pe Născătoarea de Dumnezeu.
O procesiune se sfârșește și alta începe.
Înfricoșătoarea Ocrotitoare, Icoana făcătoare de minuni a Mănăstirii Cutlumuș, în Marțea Luminată. Din nou tropare ale Învierii și ale Maicii Domnului, toace, clopote, ectenii și o mică mulțime o însoțește pe ocrotitoarea lor în procesiunea de dimineață prin livezile înflorite și la chiliile împodobite cu frunze de dafin, unde monahii o stropesc cu miresme și se bucură, urându-le bun venit și dorindu-le să meargă cu bine. Noi opriri la Chiliile lui Flaska, lui Iagaris, Firfiris, Furna și la urmă la Biserica Protaton. Axion Estin o îmbrățișează pe Înfricoșătoarea Ocrotitoare. Psalmi și laude se aud în Biserica mai veche de o mie de ani și se face amiază. Trapeza de Paști se dă la Mănăstire. Osteneala nu se pune la socoteală și bucuria nu se cântărește.
Două procesiuni care se săvârșesc într-o săptămână, care se socotește ca o zi. Într-un Sfânt Munte mult umblat de grădinăreasa ei, de o Athonitisă Născătoare de Dumnezeu, pe care o duc peste tot în minunata ei grădină. Econoama de la Lavra, Vimatarisa de la Vatoped, Portărița de la Iviron, Triherusa de la Hilandar, Icoana Acatist de la Dionisiu, Gherontisa de la Pantocrator, Grabnic-Ascultătoarea de la Dohiaru, Dulcea Sărutare de la Filotheu, Odighitria de la Xenofont, Alăptătoarea de la Grigoriu, Mirovlitisa de la Sfântul Pavel…
O procesiune este călătoria de multe veacuri a istoriei Athonului. O mie de ani ca o zi. În fiecare dimineață, nașterea și la fiecare pavecerniță, moartea. Trăirea zilnică a mântuitoarei întristări dătătoare de bucurie. Bucurie pentru început, pornire, renaștere, care dă curaj, entuziasm, credință și nădejde. Întristare pentru orice legătură cu păcatul, pentru orice împiedicare și robie. Pomenirea morții naște simțământul deșertăciunii, neprogramarea în formalismul bolnăvicios și dă încredere și împrietenește cu Dumnezeu. Un Dumnezeu Părinte, milostiv, bun, îndurat, iubitor de fii și iubitor de oameni cu neasemănare. Astfel viața monahului decurge senină, liniștită, fără zgomot, tainică, pașnică, în ascuns, simplă și cumpătată. Și în această îndepărtare află o bogăție ascunsă și o deplinătate uimitoare.
Viața monahului este o procesiune repetată, în care el caută să afle o strană mai retrasă, unde de multe ori aude Doamne miluiește ca și pentru prima dată, unde se bucură de nearătare, slujind în mănăstirea sa, făcând rucodelie în chilia sa, fie face lumânări sau tămâie, sculptează sau pictează, leagă cărți sau face peceți, împletește metanii sau lucrează la croitorie, este pescar sau îngrijitor la vie. Vremea de seară îl găsește în katholikon, în kiriakon sau în paraclis. Masa de seară se ia totdeauna cu citire, ca să nu uităm niciodată leagănul nostru cel ceresc. La Pavecerniță toți primesc iertare de la Stareț pentru greșelile zilei. Să nu apună soarele și să se păstreze răceală în inimă.
Un monah pictează o copie a Icoanei Axion estin și-și aduce aminte de istoria sfintei icoane și se gândește la procesiunea ei de anul acesta, străduindu-se să-i dea ceva din strălucirea ei, pe care a gustat-o în viața sa. Sărută prototipul și continuă. Îi tremură puțin mâna, lăcrimează și o cheamă în ajutor, iar ea nu-i refuză ajutorul. Ziua de ieri și cea de astăzi se îmbrățișează cu duioșie. Barba se albește, pensulele se învechesc, iarăși se înnoiesc, arta se desfășoară și în copie se păstrează elementul personal.
Un alt monah sculptează un lemn și creează cu pasiune Înfricoșătoarea Ocrotitoare. Face și el procesiune cu Harul ei prin smerita sa chilie. Își face semnul Crucii, rostește tropare din Paraclisul ei și continuă. Nu-și semnează lucrarea sa. Anonimatul său arată smerenia sa. De aceea îl iubește Maica Domnului, pentru că și ea, pentru marea ei smerenie, a fost atât de mult iubită de Dumnezeu și de oameni. Și pentru tăcerea ei. O predică puternică este smerenia ei, dar mai puternică predică din Grădina Maicii Domnului este tăcerea ei.
La o altă chilie starețul cu ucenicul său fac tămâie de trandafir pentru icoana ei. Câtă tămâie s-a consumat de-a lungul veacurilor pentru cea mai „slăvită fără de asemănare decât Serafimii”. Diaconi cu veșminte brodate cu fir de aur și cu bisericuțe de argint aurite, cu acoperăminte prețioase și cădelnițe de argint, tămâind-o de nouă ori. Preoți cu feloane de catifea porfirie o tămâiază și i se închină cu evlavie.
O procesiune în biserică, o procesiune în mănăstire, o procesiune în chilie. Neîncetată, fără sfârșit. Unul dă celuilalt penelul, unealta de sculptat, cățuia, cădelnița, condeiul. O călătorie spre nesfârșita desăvârșire, suitoare, crucificatoare, însă cu mângâieri ale Duhului pe calea cu popasuri de odihnă, în umilința trăită la slujba de la miezul nopții, în emoția chinonicului, în metania de la „pentru rugăciunile…” de la Pavecerniță. Sfinții Petru Athonitul, Atanasie Athonitul, Ioan Cucuzel, Grigorie Palama, Maxim Capsocalivitul au văzut-o și au vorbit cu Maica Domnului. Apoi au vorbit despre ceea ce au cunoscut. Au trăit și au învățat. Nu au spus teorii de la biroul lor, ci în asceză, în rugăciune, în pustie și în liniște au auzit glasul ei și al Fiului ei, după care ne-au spus cu siguranță și certitudine ceea ce au auzit.
Prin această cunoaștere ne-au vorbit virtuoșii stareți contemporani, care lăcrimau la auzul numelui ei, care au șters chipul de pe icoana ei cu mulțimea sărutărilor, care o chemau mereu și care aveau multe de istorisit despre ocrotirea și prezența ei. „Maica Domnului să te păzească neîncetat”, îți spune unul. „Maica Domnului să te aibă sub Acoperământul ei”, îți spune altul. „Portărița să te ocrotească mereu”.
Cuget și filozofez la propria mea procesiune aici și sincer mă cuprinde frica să expun neputința mea. Nu mă fățărnicesc deloc. Cugetarea și filozofia devin rugăciune. Rugăciunea devine teologie. Peșterile pustiei sunt catedrele profesorilor. Rămâne să urmez în tăcere și smerenie procesiunea athonită crucificatoare. Merg pe urmele stareților care învață prin cuviosul lor chip „nins” de mulțimea anilor. Uneori învăț și de la cei tineri. Cu toții suntem ucenici unei tradiții ascetico-martirice. Prototipurile nu suportă sita deasă a timpului riguros. Tot aceea ce este fals, străin, nepotrivit, se spălăcește, nu rămâne, se pierde. Adevărul rămâne. Autenticitatea împărățește aici. Toți stăm la umbra făcută de umbrela Maicii Domnuluim, cu o rasă, un scop, o credință.
Mi-a fost îngăduit să duc și eu pentru puțin icoana ei, s-o sărut de multe ori, să urmez sfânta ei procesiune. A fost și este pentru totdeauna un dar ceresc. Îi mulțumesc și o rog să mijlocească la Fiul ei, potrivit vechii ei făgăduințe, în vremea plecării mele. Va fi pentru mine un mare dar.
Procesiunea din acest an m-a îndemnat să scriu cele de mai sus. O procesiune s-a sfârșit. O procesiune a început. O procesiune continuă. Însă toate procesiunile nu se mai întorc înapoi, ci ne duc până la Cer.
